Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Piciu


     În filmul lui Iosif Demian şi Mircea Diaconu (autorul scenariului în care se recunoaşte una dintre scrierile atât de îndrăgitului actor), Piciu, întreaga forfotă ce însoțește pregătirea serbării din mijlocul căreia va fi privită eclipsa de soare interesează mai puțin, în sine, cel puțin la prima vedere. Dar misteriosul dans al „fetelor de la Căpâlna”, cu ciudații lui paşi în contratimp (spun specialiştii) prevesteşte o tensiune mocnită, sacrificarea cocoşului adânceşte — pentru cine are ochi de privit — neliniştea, o nelinişte ce nu va putea fi mascată de tot acel du-te-vino din poiană, de agitația directorului tras în dreapta şi în stânga de o mie de treburi („tot eu trebuie să o rezolv și pe asta”), de neastâmpărul elevilor („copiii ăştia, pun mereu întrebări”). Precum în O lacrimă de fată, adevărul filmului se strecoară pe căi şerpuitoare, nu „starea de sărbătoare” este ținta observațiilor autorilor, ci o realitate morală, cea a răspunderii, a nesfârşitei înțelegeri cu care se cuvine să ieşim în întâmpinarea întrebărilor şi mirărilor copiilor. Apariția prefesorului Butunoiu, un birocrat al meseriei de dascăl, anihilează grația jocului celor mici, al căror „leader” de suflet este „piciu”, un puşti ingenios, destramă prin neîncredere şi cinism „regula jocului”, umileşte şi ucide candoarea (şi nu numai candoarea) prin sistematică recurgere la un pozitivism demolator. Fantezia este asimilată lenei sau, și mai rău, intențiilor necurate („nu este timp pentru visatori şi pentru leneşi...copilul este șmecher... vrea să impresioneze...etc.”). Spre deosebire însă de O lacrimă de fată, în care toate corzile, atât ale realității prime, cât şi ale celei secunde consonau, în spiritul unei înțelegeri tacite, în Piciu îşi spune cuvântul ceea ce într-o terminologie juridică se numeşte „graba către judecată”. Prea repede şi prea ostentativ (în ciuda jocului de fină intenție şi inteligentă cumpănire al actorului Răzvan Vasilescu în rolul profesorului Butunoiu), datorită osârdiei intrusului, „piciu” declanşează „un caz”, în ultimă instanță artificial, întreținut şi retezat printr-a brusca intervenție, exterioară şi ea, a unui alt dascăl („terminaţi odată cu înscenarea asta!” ,strigă exasperat şi credibil Horațiu Mălăele). Întunecarea cerului (reamintăm că evenimentul aşteptat este eclipsa de soare) va fi explicată cu avânt, în întreaga ei măreție de „fenomen natural”, de către director (Victor Rebengiuc, dezarmant în sugerarea unei hărțuieli care-i alimentează şi un nemărturisit orgoliu), dar înnorarea sufletului unui copil se lasă mai anevoie desluşită. O ploaie (filmată de Călin Ghibu ca un sfârşit de lume) poate spăla multe, nu şi ultragiile aduse inocenței. Păcat că filmul, care a beneficiat şi de prezența unui „pici” neintimidat de aparat, Răzvan Rădulescu, nu şi-a ajuns sie însuşi pe întreg parcursul său, că se înalța uneori, pe eșafodajul argumentelor care contrazic, finalmente, stilul regizorului. 

 
(Informația Bucureștiului, 10 iulie 1985)

Tags: iosif demian, magda mihailescu, piciu

Comments: