Perspectivă asupra rolurilor în Străinul

     Cei care erau prea cruzi în clipa revoluţiei ca să fi putut participa la pregătirea ei, dar care n-au fost atât de nevârstnici încât să nu simtă chemarea flăcării de îndată ce a izbucnit, se vor regăsi în filmul Străinul. Autorul scenariului a trăit vremea despre care scrie, regizorul nu. De aici, divergenţa principală dintre ei, probabil nedeliberată: Titus Popovici a urmărit procesul de cristalizare a personalităţii eroilor săi pe măsură ce aderenţa la revoluţie le sporea conştiinţa de sine, Mihai Iacob a retras treptat interesul său figurilor principale, pentru a plana asupra mişcării generale. De la un moment dat, pare că istoria îşi urmează cursul independent de protagoniştii ei reali, care se anonimizează.
     Cea mai bună parte a filmului (cea mai masivă) se alcătuieşte din asimilarea în forme moderne a substanţei personajelor, din formularea acestora ca oameni ai unei realităţi foarte dinamice. Cele mai atrăgătoare figuri sunt ale tinerilor. Andrei Sabin e un mic univers de idei şi emoţii pe care o mare energie le vântură fără încetare provocând zbuciumul necurmat al întregii fiinţe. El caută febril răspunsuri şi când i se pare că le-a aflat resimte o bucurie tot atât de crâncenă pe cât e durerea de a constata, mai târziu, că se înşelase. Tulburat de întâia dragoste, adolescentul e cufundat în reverie pe insula pustie; toate gândurile sale se îndreaptă către fata iubită; pentru el, ea se află acolo, în penumbrele crângului şi în apele argintii, în norii călători; când încordarea minţii şi sufletului său ajunge la un punct maxim, Sonia apare pe neaşteptate, aievea, materializând visul. Poezia intensă a clipei e admirabilă, ca şi sărutul pur care-i uneşte pe tineri, ca şi tăcerea lor prelungită — căci însuşi faptul că sunt acolo, împreună, spune totul. Dar ulterior, Andrei se va rupe cu violenţă de această dragoste neurmată de înţelegere. Tot astfel, după temerarul discurs de la serbarea şcolară, se va odihni, rezemat de o coloană, destins, cu o oboseală fericită şi un zâmbet vag adresat celor pe care-i presupune alături de el. Acasă însă îl va aştepta prima dintre dezamăgiri, neînţelegerea tatălui, şi tânărul se va închide iar în sine, înstrăinat şi dur. Vocaţia actorului debutant Ştefan Iordache se manifestă, cred, în stilul energic şi direct de afirmare a eroului, în capacitatea de a concentra stările sufleteşti în manifestări puţine şi a fi tot timpul la subiect. Bruscările în comportare definesc bine individualitatea aceasta inadaptabilă la o lume străină şi posedând o forţă care n-are deocamdată cum se cheltui. Lucian Varga se delimitează prin neaderenţa la revoluţie trăind o dramă profundă: toate încercările sale de a-şi crea legături cu lumea înconjurătoare rămân vane. Şerban Cantacuzino a reţinut tristeţea funciară a personajului şi monotonia lui — aşa cum, probabil, o înregistrează ceilalţi. Ar mai fi fost de relevat, poate, involuţia tragică a personajului într-un proces teribil (căci rămâne până la urmă adevăratul „străin”). Sonia nu oscilează între cei doi tineri, ci îl iubeşte cu fervoare pe Andrei până la capăt, iar Irina Petrescu demonstrează cu supleţe şi printr-un joc elegant, meditativ, cu tăceri grele şi priviri adânci, că nici nu ar putea fi altfel. Enigma, de neînţeles pentru ea, a bărbatului acesta voluntar şi mereu în luptă, precum şi spectrul unui trai greu, cu care nu-i obişnuită, o îndepărtează de el. Actriţa ştie însă să sugereze vag că, într-o zi, tinerii s-ar putea regăsi. Atrăgători şi veridici, cei trei tineri nu sunt tot timpul legaţi între ei, cum se întâmplă, impresionant în roman; de la o anume etapă a acţiunii, sunt priviţi separat, ceea ce slăbeşte vigoarea tabloului.
     Cele mai complexe figuri ale filmului mi se par Octavian Sabin şi senatorul Varga. Ştefan Ciobotăraşu a urmărit extrem de atent traiectoria spirituală atât de sinuoasă a acestui funcţionar cu o viaţă interioară bogată, capabil de mari sentimente dar suportând mereu dezavuări şi înfrângeri ale căror cauze îi sunt necunoscute şi care-i macină treptat mândria, voinţa. Actorul are o mişcare interioară năvalnică şi în expresia lui se citeşte efortul tenace al bătrânului ceferist de a-şi salva demnitatea. Intrarea lui în coloana de manifestanţi este pe deplin firească. În exultanţa personajului se simte şi raţiunea personală a gestului: tatăl şi-a înţeles şi regăsit fiul. Masca hieratică a politicianului Varga e construită cu fineţe şi consecvenţă de George Calboreanu, păstrată mereu neschimbată cu toate furtunile care se abat asupra personajului. El rămâne mereu egal cu sine însuşi, părând a cunoaşte cu anticipaţie evenimentele şi a le stăpâni, asumându-şi dreptul de a-i judeca pe toţi şi de a conduce. Cred că actorul a găsit cu totul remarcabil momentul dezvăluirii faptului că în spatele măştii nu e nimic: e clipa când i se demonstrează scurt acestui bătrân şi şiret sforar că istoria îi refuză de-acum încolo pentru totdeauna, răspunderea în treburile obşteşti. Varga se reazemă pierdut de zid, umflat, interzis, cu faţa boţită, cu ochii rătăciţi, istoria sa personală s-a isprăvit.     Cel mai interesant şi mai substanţial erou al filmului este comunistul Jurcă. El apare târziu în acţiune şi are relativ puţine de spus şi de făcut. Dar talentul excepţional al lui Gheorghe Dinică conferă o vigoare exponenţială neobişnuită acestui luptător, reprezentant al maselor. Replicile sale cad tăios, definitiv, gesturile sunt măsurate, zgârcite, dar cu adresă precisă, privirea sfredelitoare, hotărârile rapide — aşa cere situaţia revoluţionară. El polarizează toate energiile latente din lumea filmului şi le dă direcţie, sens, încarnând decizia lucidă de care era nevoie acum. E cu adevărat eroul acestui moment istoric şi ideea regizorală de a-l proiecta, cu zâmbetul cald şi deschis, pe imaginea mulţimilor în marş e, aici, fericită căci simbolul e justificat de însăşi structura personajului.
     Sunt mulţi actori în distribuţie. Te reţine o schiţă de profesor a lui Costache Antoniu şi alta a lui Nae Roman. De asemenea onctuosul şi perfidul preot desenat de Fory Etterle. O trăsătură de violenţă verde, bine filtrată prin morgă provincială îl face notabil pe directorul liceului (N. Mihuţă). O apariţie ironizată cu suavitate e întreţinuta consilierului Varga (Cleopatra Melidoneanu — hotărât prea frumoasă şi gingaşă pentru un asemenea personaj dar cu o intuiţie remarcabilă a rolului). Un portret succint, sugestiv e cel al stupidului consilier Varga (G. Măruţă).
     Ca şi în alte filme, şi aici sunt interpreţi care doar prezintă rolurile, alţii care reprezintă personajele şi puţini care creează oameni. Regizorul îşi are partea sa la munca fiecăruia. Dacă ritmul general n-ar fi atât de tărăgănat, defectele teatrale ale multor actori ar fi mai puţin supărătoare. Lipseşte adesea tăietura rapidă, alternarea energică a cadrelor, schimbarea insolită şi revelatoare de unghi — care modelează disponibilităţile actorului în raport cu necesităţile ecranului. Să-i urăm regizorului, a cărui înzestrare e în afară de îndoială, să se implanteze mai categoric în profesie, în ceea ce priveşte lucrul cu interpreţii.