Poate nu întâmplător, acest film, care vorbește cu atâta gravitate despre viață și moarte, despre chinuitoarea căutare a fericirii, este semnat de o femeie
Subiectele de inspirație contemporană presupun întotdeauna o mare doză de curaj și de forță morală din partea realizatorului, fiindcă un adevărat film de actualitate — și înțeleg prin acest termen numai filmul dezbatere — este tot atât de riscant ca o intervenție chirurgicală pe inimă. Realitatea pulsează grăbit și lunecă printre degetele celui ce vrea să o țintuiască o clipă locului ca să-i descopere și să-i radiografieze punctul nevralgic. lar pacientul se dovedește uneori ingrat. Pentru că cinematograful este o oglindă necruțătoare, se întâmplă ca oamenii să refuze să creadă adevărul ei și, îngropându-și capul în nisipul conformismului, să pretindă că imaginea, ea și numai ea, este strâmbă.
Când pe ecranele noastre a sunat în sfârșit clocotitor glasul realității în
Puterea și Adevărul lui
Titus Popovici și
Manole Marcus, s-a afirmat, pe drept cuvânt, că acel film marca o etapă crucială în destinul cinematografiei românești care își găsise puterea prin adevăr. În euforia momentului, nimeni nu și-a amintit de un alt film, care cu câțiva ani în urmă, în 1968, adusese pentru prima oară în discuție o serie de probleme ocolite până atunci, de pildă aceea a urmărilor avute asupra destinelor individuale de către o anumită perioadă din istoria societații noastre, când «dosarul personal» prima asupra existenței și valorilor individuale ale unor oameni. Filmul în cauză — portret incisiv, cu străluciri metalice înghețate, al unei femei pe care ratarea vieții personale a transformat-o într-o
Giocondă fără surâs — purta semnătura unei regizoare debutante —
Malvina Urșianu.
Cu modestie, fără declarații sforăitoare în presă despre menirea filmului de actualitate (cum mai fac astăzi încă tocmai regizorii care de ani de zile eludează abil frământările esențiale ale epocii noastre, refugiindu-se în faldurile generoase ale istoriei, în comedii facile sau în specularea unor evenimente spectaculoase), Malvina Urișanu s-a impus de atunci încoace printr-un sistematic refuz al căilor bătute, prin ambiția de a ne propune de fiecare dată o perspectivă îndrăzneață asupra unor subiecte considerate dificile. Pe de altă parte, ea se numără printre puținii noștri regizori care știu să facă «filme de autor» în adevaratul sens al cuvântului, izbutind să găsească pentru propriile lor scenarii o formulă cinematografică elaborată, de un estetism rafinat. lată de ce, fiecare nou film al ei reprezintă un eveniment, în ciuda rezervelor sau obiecțiilor pe care suntem sau nu îndreptățiți să i le aducem.
Trecătoarele iubiri... Ce titlu poetic și ce dureros de limpede sugerează el zbaterea de pasăre rănită a fiecărui personaj în parte. Un bărbat frumos și tânăr a traversat ca un vifor viața mai multor femei pustiindu-le sufletul înainte de a se pustii pe meleaguri străine. Ani mai târziu, când soarta îl aduce la hotarul dintre tărâmul vieții și cel al neființei, chemarea pământului natal îl readuce acasă, pentru că dacă toate iubirile se dovedesc efemere, una singură rămâne veșnică, până dincolo de moarte: iubirea de țară. Această reîntoarcere răscolește iarăși sufletele mai multor femei, dar de astă dată suflul furtunii nu mai înalță decât trâmbe de cenușă. Cerebral, dar în același timp de o mare sensibilitate,
Trecătoarele iubiri se poate citi în mai multe chei, pentru că mai multe sunt și ideile pe care le pune în discuție. Deși personajul principal este un bărbat, filmul rămâne totuși un film despre condiția femeii, despre milenara ei dependență afectivă față de bărbat, pe care independența profesională câștigată în zilele noastre nu o poate elimina sau suplini. Cu ce se deosebește oare strălucita arhitectă, din proiectele căreia se întrupează grațios imense complexe hoteliere, de Anita, femeia de la țară care, înfășurată în broboada ei neagră, s-a resemnat, după ce anotimp după anotimp așteptase întoarcerea mirelui dorit? Niciuna și nici cealaltă nu și-au putut găsi împlinirea și fericirea din pricina unui vis de iubire retezat cândva. «Eu care am construit atâtea case, nu am știut să-mi construiesc propriul meu cămin», recunoaște cu amărăciune Lena. Și vina nu este a ei, ci a condiției sale, după cum ne dovedește în continuare filmul, pentru că Andrei, bărbatul zeu, cauza atâtor eșecuri și suferințe, deși este de presupus că a cunoscut aceleași neîmpliniri ale marii lui iubiri, nu pare câtuși de puțin afectat în echilibrul existenței lui pe care doar amenințarea morții o tulbură.
Trecătoarele iubiri... Rareori s-a vorbit la noi cu atâta gravitate și adevăr despre viață și moarte, despre chinuitoarea căutare a fericirii. Poate fiindcă regizorul este o femeie?