Pe răspunderea mea

     Dacă Paul Călinescu ar fi făcut un pariu că poate să regizeze o comedie în stil clasic, l-ar fi câştigat cu siguranţă cu acest film. Comedia nu era specialitatea acestui veteran al cinematografiei române, autor de multe documentare, dintre care Ţara Moţilor, o capodoperă premiată la Festivalul internaţional al filmului de la Veneţia în 1939. Totuşi lui îi datorăm şi ecranizarea după “Titanic-vals” al lui Tudor Muşatescu, care îi confirmă vocaţia pentru clasic.
     Lansat în 1956, Pe răspunderea mea  a fost cu siguranţă realizat înainte de revoluţia din Ungaria, deoarece în afară de apelativul “tovarăşe”, lipsesc cu desăvârşire comuniştii şi propaganda care era obligatorie  în cinematograful finanţat de republica puterii populare. Un aer de destindere şi libertate însoţeşte intriga bazată pe problemele intelectualului, ceea ce ne poate întări convingerea că scenariul (George Voinescu, Paul Călinescu) a fost realizat în atmosfera creată de raportul anti-Stalin al lui Hruşciov.
    Dinu (Iurie Darie), şeful biroului de “desenatură” (?!) din Fabrica de confecţii “Victoria”, se încăpăţânează să lanseze un model de rochie caraghioasă realizată pe un imprimeu urât, încălcând regulile instituţiei, neavând acordul comisiei de avizare, dar “Pe răspunderea”lui! Din fericire, atât proaspăta lui iubită, muncitoare la “Combinatul de ţesătorie şi imprimerie “Drum nou”, Ioana (Ileana Iordache), cât şi directorul lui (Geo Barton) reuşesc să împiedice dezastrul aşa că doar 30 de rochii îi vor fi imputate “încrezutului” şi “înfumuratului” creator. Spre a-l trezi la realitate, “scorpia” de Ioana trimite toate cele 30 de rochii la Hârlău, unde Dinu plecase la o mătuşă, într-un mic concediu. După un consiliu de familie, este luată hotărârea ca toţi membrii  de la mic la mare să  îmbrace rochiile cu pricina, decorând până şi interiorul casei cu materialul rămas. Primit triumfător la gară de familia astfel “pavoazată” şi văzând şi decoraţiile interioare, Dinu fuge la bufet şi încearcă să-şi înece amarul. In loc de asta are un coşmar în care mulţi oameni îi apar îmbrăcaţi în imprimeul buclucaş: la nuntă, la dans, la bufet şi chiar – punct culminant - la înmormântare (caii fiind drapaţi cu ea). Se întoarce pocăit în Bucureşti tocmai când are loc “Festivalul modei” la care este prezent fără să ştie cu un model inspirat de Ioana. Aceasta, împreună cu prietena ei Tincuţa (Liliana Tomescu) reuşise  să-l valorifice , ocazie cu care se pune capăt şi qui-pro-quo-ul provocat de Şerban (Marcel Anghelescu) care, deşi cofetar, se pretindea ceasornicar.
     Actorii sunt minunaţi chiar şi în rolurile secundare, cizelate cu grijă. De la Iurie Darie, excelent, frumos şi inteligent la Liliana Tomescu, blondă, exuberantă, dar riguroasă în aprecieri, şi până la Ion Talianu, fotograful particular (e oare un omagiu adus celebrului “FOTO-VERONA” al fostului deţinut politic, Gh.Petrescu, de vis-à-vis de stadioul “Dinamo”?) sau Jean-Lorin Florescu, Puiu Călinescu, Paul Sava şî mulţi alţii – toţi sunt la locul lor spre încântarea noastră. Prezenţă agreabilă deşi fără un viitor artistic – Ileana Iordache.
     Bucureştiul a fost şi un oraş al îndrăgostiţilor, cu străzile lui pline de farmec, uneori chiar de mister, cu vegetaţie abundentă, cu grădini de vară şi cu o muzică romantică (aici avem şlagărul “Mai spune-mi o dată” de Gherase Dendrino, interpretat de Nicolae Niţescu). Paul Călinescu îşi foloseşte tot talentul său de documentarist pentru a lărgi universul povestirii, coborând din studiourile de producţie în oraş. Filmul începe cu memorabile secvenţe de la “Moşi”, distracţie mult iubită de bucureştenii de altădată, pentru a oferi ocazia viitorilor îndrăgostiţi să se cunoască atunci când se adăpostesc de ploaia de vară. Parcul Herăstrău este, de asemenea, decorul ideal pentru o idilă şi, la fel, aşa cum am amintit, grădina de vară. Filmată seara, cu muzica şi dansul ei, ajută la infiriparea  relaţiei dintre cei doi şi reuşeşte să redea ceva din atmosfera admirată şi cântată a Micului Paris.
     La fel de frumoase sunt şi secvenţele din oraşul în care a evadat Dinu. Mai există încă birje care îi aduc pe eroi acasă de la gară, avem o curte cu terasă, o casă la fereastra căreia se pun aşternuturile la aerisit şi străzi cotropite de căldura verii.
     O comedie clasică. Regizorul foloseşte nu numai un decupaj riguros în alternarea prim-planurilor (deloc în exces), cu planuri medii şi întregi – în interioare, la planurile generale din exterior. În plus, în mod foarte original foloseşte alături de tăietura de montaj obişnuită în epocă şi “fondu”-ul “enchaine” în trecerea de la o secvenţă la alta pentru a crea o atmosferă calmă, poetică.
     Filmul se revede cu plăcere, cu  interes şi o oarecare melancolie pentru istoria ascunsă în el.