Filmul ca oglindă a societății este un loc comun destul de răspândit. Mircea Daneliuc are curajul de a-l repeta în Patul conjugal, punând oglinda în fața unui prezent în care omul și societatea sunt deopotrivă traumatizați, nu doar de trecutul dictaturii, ci și de prezentul restaurației. Oglinda lui Daneliuc nu este doar o figură de stil, ci și un obiect real, care proiectează „pe dos” o parte din viața mizerabilă a principalului personaj, un mărunt responsabil de cinematograf de cartier, subjugat de farmecele casieriței și exasperat de o familie care înoată cu voluptate în promiscuitatea vieții post-„revoluționare”. Dragostea lui Vasile se consumă pe o masă incomodă, partidul găzduit de cinematograf este al „democrației originale” (securiști șomeri și „mineri” activi), copiii nenăscuți sunt acontați pe valută, șomerii fac grevă, liderii covârșesc „masele”, soluția bunăstării vine de la un improvizat studio de filme porno, nebunii se bucură de libertate. iar cei sănătoși sunt la azil.
Patul conjugal situat la început sub o oglindă clară, apoi mai aburită și la sfârșit spartă, atacă fără menajamente purgatoriul valorilor amestecate, purgatoriul unei societăți care are nevoie de îndemnul unui filosof (Petre Țuțea, citat în motto-ul filmului) pentru a se trezi din letargia disperării.
Abordat cu un realism nu lipsit de cruzime (uneori dusă până la ferocitate, dacă n-ar exista intenția parodică), prezentul surprins de cineast nu oferă nici o rază de speranță. Viziunea sa este doar aparent epidermică, șocantă, provocatoare, finalul arătând că ciclul nefericirilor se poate oricând relua într-o spirală involutivă. Dincolo de traiectoriile epice ale personajelor, rămân absurdul cotidian, derizoriul protestatar, concesia, complicitatea, ambiguitatea, confuzia valorilor mai mult sau mai puțin definitorii.
Atmosfera deloc optimistă a filmului este străfulgerată de idei cinematografice cu mare forță de sugestie. Nebunia pare a porni din palele unui elicopter prăbușit în fața C.C - ului, devenit pentru o asistentă de factură felliniană, obiect de refuz, revoltă lașă sau adorație.
Niciodată Mircea Daneliuc nu a fost un autor comod. Precedentele sale filme, lucrate fără cenzură, A 11-a poruncă și Tusea și Junghiul, au reprezentat căutări pe drumuri mai puțin umblate de cineast Cu Patul conjugal, Daneliuc revine la stilul și inspirația care l-au consacrat incisive, dublate de o luciditate nu lipsită uneori de cinism, în fața unei disperări palpabile. Situat în zona pamfletului, Patul conjugal generează refIecții amare ce nu pot lăsa indiferent pe spectator. Fie că place sau nu, oglinda lui Daneliuc este necesară, chiar dacă răfuindu-se cu toată lumea, cineastul pierde uneori justa măsură. Departe de a face apologia unui timp revolut, Patul conjugal este amar, până la grotesc și insuportabil. Dar nici adevărul nu poate fi suportat de toată lumea. Prin replica uneori vulgară și trivială, Daneliuc descoperă negația: eroii nu sunt martiri, ci sinucigași, acceptând o realitate dovedită inutilă, iar societatea este „stabilizată” pe aceleași gunoaie. Este pamfletul propus de Daneliuc medicamentul care poate să vindece? În măsura în care „publicul are întotdeauna dreptate”, verdictul poate fi afirmativ. Cu condiția ca acest exemplar-etalon al cinematografului post-... să se bucure de condițiile de difuzare, de care se bucură atâtea alte filme care nu lasă nici o amintire după proiecție. Evident ar mai fi multe de spus despre actorii săi minunați, despre calitatea imaginii lui Vivi Drăgan Vasile, despre inspirația alegerii unei actrițe debutante. Dar mai avem până la premiera adevărată, care poate va fi încununată și de un premiu la Festivalul internațional de la Berlin.
