„N-ați intrat la un film de groază, dar asta-i viața”
Frica, se știe, este mai rea decât orice închisoare, decât orice suferință. Filmul lui Mircea Daneliuc este un remediu împotriva fricii. Împotriva spaimei de a ne vedea în oglindă așa cum suntem. Urâți, nemiloși, vulgari, stresați, triști, marionete abil conduse de dirijori neștiuți (sau prea bine cunoscuți). Pretext permanent pentru o lectură mai profundă, povestea filmului invită cu obstinație la conexiuni culturale legate de cuvânt (carte - obiect, literatură) și de imagine (dublă, manipulată, sau pur și simplu, reflex clar/aburit de oglindă). Toate aceste conexiuni reflectă realitatea românească, și nu alta, deloc post-totalitară, ci doar semi-totalitară. (Din moment ce o operă de artă este sabotată din start, interzisă pentru publicitate la televiziune, autorul acuzat cu strategii totalitariste, boicotat la un festival intemațional, se poate vorbi de „frumoasa imagine” a țării, ce a trecut la tranziție? Spre ce oare? Spre interzicerea pieselor lui Caragiale! Este într-adevăr, un pas înainte). O societate, cum afirma un critic german, „între ieri și nicăieri”, în care oamenii sunt cauză și efect pentru mizeria morală care, la urma urmei, determină totul.
Vasile este un rezoneur „revoltat” administrator de cinema, dar și consumator generos de promiscuitate, uneori sincer, alteori interesat, concesiv, dubitativ și, în cele din urmă, tragic mediator al unui story destul de eteroclit, ce mixează brutal documentul și farsa, pamfletul și comedia de moravuri, melodrama și utopia moralizatoare. Dacă limbajul său este direct, violent, perfect accesibil, nu același lucru îl impune regizorul subtextului filmului, care se descifrează dincolo de „vremurile nasoale”, ca o canava pe care se desenează rece, dar exact și demonstrat până la reducere la absurd, un viitor aberant, bolnav de tarele prezentului.
Această boală este insistent exprimată de vulgaritate, atribut emblematic situat peste ilegitimitatea unei societăți, care omorând un dictator și-a așezat o mie în cap.
Fără îndoială, nivelul secund al realității incriminate de regizor este unul grav. Cineastul nu urcă în balonul umflat al ideologiei, în numele căreia îi erau atacate filmele anterioare, ci doar depune cu mijloacele artei sale mărturia necesară despre un prezent șocant, plin de sechelele unei societăți care ne-a desfigurat psihic, lăsându-ne favoarea să ne-nghețe râsul pe buze, privind întâmplările grotești ale personajelor angajate în biografia mizeriei morale. Adulterul, crima, înșelăciunea organizată rămân sub semnul unui derizoriu permanent, mărit monstruos până la dimensiuni insuportabile. Situate sub semnul dublului, personajele lui Daneliuc se află departe de realitățile prefabricate, pentru a ilustra efemere subiecte ce aparțin modei sau conjuncturii comerciale. I se poate reproșa autorului naturalismul, când realitatea de zi cu zi întrece orice așteptare? În orice caz, este promițător faptul că, ocolind experimente mai mult sau mai puțin generoase în soluții viabile, cineastul a revenit la un ton familiar, la un registru ce-l caracterizează deplin ca artist. Necruțător, polemic, excelent cunoscător al psihologiilor ante și postrevoluționare, Mircea Daneliuc atrage atenția asupra poluării morale, asupra debusolării existențiale, asupra enormelor confuzii ce domnesc într-o societate care nu mai reacționează normal la imperativele bunului simț, ale măsurii, ale decenței. Opera sa este deopotrivă avertisment și provocare adresată mediocrității impuse pe ecrane de liceeni medelenizați, de haiduci reciclați sau de povești americane fără sare și piper. Că filmul lui Mircea Daneliuc se bucură de un succes atât de mare este certa dovadă a nevoii de adevăr a spectatorilor. Chiar dacă acesta nu convine sau nu este „frumos” pentru a ne reprezenta în lume.
