Faptul că
Jean Georgescu ne propune astăzi o comedie muzicală e oarecum deconcertant, fiindu-ne greu să-i descoperim precedente în filmografia sa destul de întinsă, cel puţin în timp, dacă nu şi prin titluri. Singura explicaţie, singurul rapel ar putea fi eventual găsite în perioada uceniciei sale, care s-a încheiat în momentul de incertitudine pricinuit de introducerea sonorului, când toate criteriile estetice şi tehnice ale cinematografului fuseseră tulburate, când rigoarea şi densitatea lapidară a filmelor mute făcuseră loc unui torent de producţii cântătoare, declarative, în oarecare deficit de intelectualitate, ameninţând să retransforme filmul într-o curiozitate, într-o jucărie ciudată şi fermecătoare în mâna unei lumi îmbătate cu naivitate de propria sa imagine. Jean Georgescu îşi începuse însă ucenicia în perioada anterioară, de vârf, a filmului mut şi, oricum, el a depăşit net acest moment prin
Noaptea furtunoasă, când şi-a relevat consonanţe intime cu umorul caragialesc, intuindu-i echivalenţele într-o scriitură cinematografică care promitea totul. Se vede totuşi că momentul amintit i-a marcat într-un fel personalitatea, mai ales dacă ne gândim că, ulterior, el a revenit destul de rar pe platouri, cam odată la cinci ani.
Sub un anumit aspect,
Pantoful Cenuşăresei e un fel de recital în care regizorul ar fi încercat senzaţia mult aşteptată de a respira în voie, exersându-şi arsenalul de mijloace, liber de stringenţele unui subiect anume şi de rigorile unei formule bine definite. Începe parodic, cu un episod mut care ar părea coborât dintr-un film de Clair, turnat înainte de 1930 şi pigmentat cu poante de comedie bufă. Am fi urmărit cu oarecare interes acea parodie a amorului ostăşesc de la 1900, fiindcă Jean Georgescu ştie să compună, nuanţat şi cu măsură, vraja şi culoarea de epocă. Dar acesta n-a fost decât un pretext introductiv al filmului, un episod dintr-un spectacol de estradă la pregătirea căruia vom asista în continuare — un nou pretext pentru o suită de momente comice, muzicale sau chiar lirice, uneori agreabile. Procedeul, foarte uzitat în comedia muzicală, i-a venit uşor la îndemână regizorului care nu şi-a pus, evident, probleme inedite, sigur fiind, şi nu chiar fără motiv, pe ce ştie deja. Nu l-a incomodat nici partea prozaică, care oricum trebuie să existe într-o comedie muzicală, în sensul că n-a încercat să comprime sau să dea un relief anume părţilor de legătură, vorbite, explicative, cu convingerea că ele sunt oricum nesărate în toate producţiile genului şi nu ar fi deci cazul să-i dea prea multă bătaie de cap. De unde şi distribuţia uneori hazardată a personajelor din aceste momente, cu unii interpreţi neprofesionişti lipsiţi de har interpretativ (Maty Aslan ş.a.). Recitalul se reia însă, susţinut pe alocuri cu o anumită virtuozitate a poantei, a numărului de efect şi chiar a atmosferei. Este, de pildă, un moment muzical „foarte 1930”, ca text şi melodie, pe care regizorul îl scoate totuşi parţial din desuetudine, sugerându-i cu discreţie ambianţa de epocă, imprimând o linie de interpretare din care dispar langoarea şi grotescul şi rămâne melodia pură, graţioasă. El face să joace cu tact recuzita tradiţională a „miracolului” scenic, în acord cu muzica şi interpretarea: cadrele prelungi, filmate de la distanţă, statice sau lente, ca într-un dans vechi, o cortină care unduieşte desvăluindu-ne chipul vedetei, într-o lumină difuză, îndulcind contururile, coafurile şi toaletele de altădată, uşor stilizate, într-un decor de o eleganţă preţioasă, dar cu măsură. Jean Georgescu îşi alege momentele dintre numerele aparent comune ale unui teatru de estradă, dar el are uneori acel fler care-l ajută să se oprească la cele care ascund sugestii inedite, chiar intuiţii subtile de mentalitate şi caracter, amintindu-ne că autorul a lucrat cândva pe texte de Caragiale. Este cazul acelui episod „foarte bucureştean” — interpretat de lon Tomescu, în care un Mitică îşi opreşte vecinul, nu la colţ de stradă, nici la cafenea, ci pe scări, nu pentru „a-i spune una” sau a-i comunica ceva, ci pentru a-şi savura el însuşi propria emisiune vocală, pentru a spune, indiferent ce, eventual nimic, precum e cazul de faţă, când Mitică, în deficit de cuvinte, emite întreaga gamă copioasă a tusei: tusea tabagică, tusea semnificativă, tusea măgărească (ş.a.m.d.).
Simţul cinematografic, elementar poate, dar evident, al regizorului se exerseaza apoi în filmarea câtorva dansuri cum e acea evoluţie a unei balerine pe corzile imaginare, uriaşe, ale unei harpe sau un altul, însoţit de trucul schimbării instantanee a costumului. Ce-i drept, efectul spectacular, şi el de pur divertisment, e aici mai mult virtual, datorită unei oarecare inerţii a imaginii, dar există totuşi un efort de a concepe un număr de estradă pe ecran, altfel decât cele de pe scenă, filmate ca atare în anumite pretinse comedii muzicale. Chiar un moment static capătă relief, cum se întâmplă cu acela în care debutanta Luminiţa Dobrescu interpretează un şlagăr modern stând pe scaun, într-un cadru fix, pentru că, încă o dată, regizorul nu numai că-şi cunoaşte meseria, dar ştie şi ceea ce poate să dea viaţă unui cadru: o interpretă talentată, de o frumuseţe aparte, o atitudine firească, un unghi şi o lumină care atribuie chipului şi culorilor cadrului vibraţie şi transparenţă.
Avem deci de a face cu o tehnică simplă dar izbutită de miniaturi muzical coregrafice, chiar dacă efectele lor sunt pe alocuri estompate, susţinute din când în când, în antracte, cu câte o poantă verbală semnată de Tudor Muşatescu. Din păcate, şi unele şi altele sunt puţine la număr. Enumerarea noastră mă tem că le-a epuizat. Pentru că Jean Georgescu nu pare să fi fost decis cu totul pentru o comedie muzicală, temându-se probabil de renumele precar al acestei specii. A vrut, se vede, să-I înnobileze, plasând în partitura filmului mai puţine momente cântate sau dansate decât se obişnuieşte şi străduindu-se, în schimb, să dezvolte celelalte scene, lirice sau chiar dramatice. Aici însă premizele pe care singur şi le-a fixat, fiindcă Jean Georgescu este şi scenarist, nu-I puteau ajuta să meargă prea departe: spectacolul care se pregăteşte, tânăra talentată şi modestă care aspiră să devină artistă, bărbatul matur şi bine situat care o iubeşte dezinteresat, fără a ştii însă că ea nu e decât o „cenuşăreasă” şi fără a se sinchisi de asta când va descoperi etc., etc. Simpla aluzie mai mult din titlu la celebra poveste a cenuşăresei, e prea îndepărtată pentru a scoate din banalitate o schemă de subiect uzată. Presupunând că s-a aspirat la o comedie lirică sau de situaţie, inventivitatea scenaristică în această direcţie s-a dovedit minimă, iar în măsura în care regizorul şi-a făcut iluzia de a se bizui pe ea, a riscat o impresie regretabilă de sărăcie, iar în interpretare, uneori, cum spuneam şi la început, artificialitatea cea mai plată, cu toată graţia şi inteligenţa interpretei cenuşăresei,
loana Pavelescu, care se înscrie printre descoperirile actoriceşti fericite ale regizorului.
Păcat. Rămânem totuşi cu certitudinea unor vechi virtualităţi.