Atunci când un film documentar are ca motto un gând filosofic al lui Blaga „veșnicia s-a născut la sat”, e limpede genul spre care cineastul se îndreaptă; eseul filosofic. Primul cadru al scurt metrajului
Panc (scenariul și regia
Sabina Pop, imaginea Ovidiu Miculescu) aduce în plan apropiat, pe un fundal sonor ce amintește cadența bătăilor inimii, scândura negeluită a unei scene. Privit în mișcare neîntreruptă, paralelismul știrb al scândurilor tocite strecoară o senzație de neliniște care translează treptat spre o tristețe nedefinită. Această imagine comentată de câteva măsuri tânguite la clarinet — laitmotivul filmului — vine parcă să lege infinitul formelor geometrice „acele paralele care se întâlnesc la infinit” cu destinele paralele ale oamenilor.
O trupă de șase actori ― mi-ar plăcea să-i numesc naivi, ca pe pictori, pentru că își trag sevele din aceeași sursă — unită prin afinități spirituale și grad de rudenie, a simțit nevoia să-și purifice existența prin artă sau, cum spun ei plini de modestie, „să-și lumineze sufletele”.
„Ce câștigați?” (în sensul material al cuvântului) i-au judecat consătenii lor. Răspunsul l-au dat tot ei: dreptul la speranță și faptul că nu au trăit degeaba, buni doar să ducă greaua povară a trudei. Au oferit semenilor bucurie. Cum este arta lor, unde se situează ei în marea familie a celor dăruiți cu har? Aproape de esențe, de formele pure, neîncărcate, grimați doar cu propriile riduri, sinceri și totali în dăruirea lor. Din ce se compun piesele jucate, cine le sunt spectatorii? Din întâmplări de zi cu zi culese din viața obștei și aici intră și „minciunile pentru că și ele sunt vorbe”, după cum explică una dintre „actrițe” care, la 30 de ani neîmpliniți, a avut parte de o soartă amintind de tragediile antice. Spectatorii sunt de două feluri: permanenți, cei de-acasă, din sat, și cei întâmplători în târguri sau la festivaluri locale. Cel mai ades, pe parcursul filmului îi vedem pe artiștii din Panc în spațiul lor tradițional, în mica așezare situată între un deal și o vale și iarăși un deal și o vale, spațiul mioritic blagian. Aparatul de filmat îi urmărește noaptea târziu, siluete-simbol, purtând prin întunericul dens licurici de lumină, „îi prinde” în prim plan în deplasările lor, strânși unul lângă altul pe bancheta îngustă a compartimentului de clasa a doua sau în camioane fără prelată, asumându-și cu demnitate condiția modestă, dar nobilă a histrionilor.
Țârâie greierul oploșit în găurile podelei și imaginea detaliază opincile strânse cu nojițe, călcătura hotărâtă, chipurile concentrate ale țăranilor−actori, chipurile înseninate ale țăranilor−spectatori.
S-ar putea crede, pentru o clipă că acești oameni nu-și conștientizează pe deplin actul artistic, nu-și cunosc exact locul în galeria marilor creatori de pretutindeni. Eroare! Punctul culminant al filmului se oprește tocmai în acea mărturisire a lor care spune că și-au câștigat prin artă, pentru ei și ceilalți dreptul la speranță.
Plouă și mica trupă adăpostită sub glugi de plastic transparent, înaintează pe uliță, înfruntând șuvoaiele de apă și noroiul. Vi-l mai amintiți pe Charlot mergând pe drumul nesfârșit al vieții?
De ce a fost oprit, ascuns în seifuri, amenințat cu distrugerea la propriu, documentarul
Panc? După vizionare, motivele apar limpezi, întâi și întâi filmul îndrăznea să dea o replică imaginii oficiale a satului, cutezând să refuze edulcorarea atât de des impusă și în scurt metraj. Apoi, fără emfază sau exacerbare, făcea să vibreze coarda tragismului cotidian, demonstrând că țăranii din Panc ca de altfel țăranii din întreaga țară — nu cad prin tragism în fatalism ci au învățat să trăiască în el ca într-o stare normală.
