Zaharia Stancu a fost un excelent literat. Dar n-a avut niciodată nimic în comun cu cinematograful. Totuşi, din romanul său „Pădurea nebună” nu se putea face decât un film de mare și originală avangardă. Ori aşa, ori deloc. Căci supus la estetica obișnuită a cinematografiei, nu s-ar fi putut scoate mare lucru. În această poveste nu se întâmplă nimic. Adică pare că nu se petrece nimic. Că e o poveste fără subiect, fără „story”. Un film de tip New American Cinema (a la Cassavetes). Un film cum zic aceştia: plotless, fără intrigă, fără tramă.
În realitate, filmul făcut de regizorul
Nicolae Corjos (co-scenarist alături de
Ion Cantacuzino și Virgil Puicea) nu numai că are subiect şi temă, dar această temă este unică în felul ei. Tema e confuzia. Personajele nu pricep ce se întâmplă în jurul și în vremea lor. Și-s conştienți că nu pricep. Şi se căznesc din răsputeri să priceapă. Era o epocă foarte complicată: anii postbelici.
Nenumărate greve arătau seriozitatea mișcării muncitoreşti. Grevele eşuau. Dar reîncepau. Un tânăr doritor să priceapă ticăloșiile celor bogați pricepea prea bine, și de aceea nu mai pricepea deloc. Nemernicia era pretutindeni răspândită; totul era egal de total criticabil. Doar muncitorii luptau să salveze țara de la pieire. Cum oare vor proceda? Greu de explicat în puține cuvinte. Mişcările lor eşuau, iar arestările se înmulțeau. Dar un lucru pricepea tânărul care voia să priceapă. Anume că muncitorii nu vor înceta niciodată lupta. Că până la urmă vor învinge. Când? Imposibil de dedus, atunci, în anii '20. Aceeaşi înțelegere, globală, absolută ca şi în înțelegerea cealaltă, a ticăloșiei integrale. În ambele probleme, aceeaşi certitudine a adevărului, aceeaşi imposibilitate de a-i înțelege detaliile şi mecanismul. O stare de confuzie dar şi o stare de încredere în viitor.
Eroul romanului lui Zaharia Stancu, precum şi al filmului inspirat din cartea sa, este un tânăr deştept şi doritor de a pricepe ceea ce-l înconjoară. Războiul l-a împiedicat să facă liceul şi acum, cam „bătrâior” (vreo 22 de ani), departe de casa părintească, merge la școală şi dă meditații pentru a-şi plăti casa şi masa. În situația lui mai sunt și alți juni bătrâiori şi două fete (interpretate de Valeria Sitaru și
Catrinel Dumitrescu). Fiecare pe alte temeiuri, vor avea un destin tragic, deşi anonim, cu o strălucire ascunsă, nedată pe față. Spectatorul o va descoperi. Și este ceva de o mare noutate psihologică. Nu v-o spun, între altele pentru că necesită analize morale pentru care nu am spațiu în revistă. Există şi o a treia fată (interpretă: Gabriela Cuc). O tătăroaică tânără şi frumoasă, fiica proprietarului unei herghelii la care Darie lucrase, nu demult, ca slugă. Între el şi fată avuseseră loc întâmplări fantastice şi totuşi nespus de logice. Logica ei, a tătăroaicei, plină de reacții neaşteptate. Toate trei fetele au mare admirație pentru Darie (interpretat de
Florin Zamfirescu). De ce? Fiindcă ştiu cu certitudine că are cuget drept, că e protestatar şi, în sfârşit, pentru că e „intelectual”, talentat în îndeletnicirile spirituale. Ele o ştiu, deși el nu face nimic ostentativ. Meritele lui sunt ghicite, nu exhibate cabotineşte. Această sobrietate în purtare se găseşte în vorbele lui şi mai ales în vorbele pe care el nu le spune. Cu o discreție, cu un bun gust desăvârşit.
Și filmul se sfârşeşte fără final. Băiatul pleacă la Bucureşti. E probabil că va scrie la vreo revistă sau gazetă; e probabil că se va adânci tot mai mult în activitatea progresistă. Adică va continua să facă mai concret ceea ce până atunci mai mult gândise. Iar celelalte personaje vor continua şi ele la fel. Final nu zic „deschis”, ci mai degrabă închis. Şi plin de probleme sufleteşti, cu atât mai dramatice cu cât e vorba de oameni simpli şi cinstiți, adică oameni care nu mint.
Sper să am putința odată să analizez în detalii această subtilă, bogată şi originală poveste.