Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Păcală” – cronică de film


Comedia se naște greu și moare ușor
     La cinema acceptăm cu ușurință, ba chiar cu plăcere, cele mai de necrezut aventuri, ne lăsăm furați de cele mai neverosimile încurcături și suportăm (cu ochii umezi) clișeele violete și violente ale melodramei. Pentru a râde, și aceasta este o paradoxală condiție a râsului, avem însă nevoie de o uluitoare cantitate de adevăr uman; pentru a râde trebuie să ne recunoaștem pe noi și pe cei din jurul nostru în oglinda filmului, complicitate în întunericul sălii, complicitate și sinceritate, pentru că o comedie este o tacită înțelegere, o tacită cădere într-o capcană: locul unde ne ducem să facem haz de noi înșine. E un gen dificil, comedia, pentru că nu permite niciun fel de aproximații — observația trebuie să fie exactă, sugestia precisă, caricatura să semene leit cu modelul. Situația cea mai insolită, momentul cel mai absurd trebuie să cuprindă ceva din banalul vieții cotidiene, care s-o ancoreze în noi, să o facă traductibilă în propria noastră experiență, în propriile noastre adevăruri. Satira cea mai acerbă, cea mai tăioasă, are nevoie de nu știu ce îngăduință, de nu știu ce căldură, de o undă de simpatie pentru ca râsul să înceapă. Un personaj de comedie, cât de ingenios creionat, este abstract și ne este indiferent dacă un sentiment de înțelegere nu ni-I apropie. Râsul e o stare de spirit familiară într-un fel și sancțiunea lui nu este niciodată mortală. Nu râdem de strigoi de fantome și de grimase pure, nu râdem la un film de știință-ficțiune, nu râdem dacă un cosmonaut se împiedică pe luna, râdem de oameni pe care îi simpatizăm, pentru că aparenta lor prostie este dovadă de mare inteligență, sau îi dezavuăm pentru că aparenta lor bonomie este de fapt răutate și prostie, dar în care — fie că vrem, fie că nu vrem — ne recunoaștem. Scriu aceste lucruri pentru că mi se pare că personajele filmului Păcală sunt lipsite de această dimensiune a unui adevăr uman esențial, de puterea comunicării cu noi, cei din sală, și că astfel filmul trece pe lângă scopul propus — și anume de a fi o comedie ale cărei gaguri, a cărei înțelepciune, a cărei bună voie și vitalitate să fie una cu glumele, cu înțelepciunea și vitalitatea nesfârșită a poveștilor, snoavelor, cimiliturilor și fabulelor populare din care și-a tras seva.
     Regizorul Geo Saizescu a încercat, plecând de la comedie, trecând prin ea, să se ridice spre o imagine cu valențe metaforice a folclorului, spre un fel de poem vizual, nu atât folcloric în spiritul său, cât mai mult despre folclor. Și astfel, călătoria lui Păcală, dintr-o întâmplare comică într-alta, este de fapt mai mult o călătorie prin ipostazele expresivității populare, încercându-se parcă mai curând o redefinire a acestora, o trecere în revistă și o clasare a lor. Filmul devine, în felul acesta, un imens citat din cultura folclorică, cu preocuparea pusă mai mult pe aspectul exterior al transpunerii în imagine decât al integrării imaginilor într-o dramaturgie și o structuralizare proprie unei scrieri pentru film. Povestea însăși (scenariul lui Dumitru Radu Popescu și Geo Saizescu) ne apare mai degrabă ca o acumulare de situații (recunoaștem, seducția este imensă în fața bogăției pe care sursa folclorică o oferă!), fiecare cu logica și cu concluzia ei aluzivo-fabulistică, dar legătura dintre ele este atemporală, aspațială și chiar ilogică. Totul pare o suită de scheciuri invocate într-o ambianță de șezătoare.
     Pe de altă parte, înțelepciunea și hazul modelelor populare ne apar dublu solicitate de film și, cum vom vedea mai departe, într-un fel care ne-ar justifica să-I numim «în contra timp»: se alunecă așadar spre un «realism folclorico-fantastic», provenit din traducerea în imagine realistă a unor expresii și expresivități metaforice și verbale și apoi se recurge la o caricaturizare maximă provenită din interpretarea în planul fizic imediat, portretistic, al unor trăsături de caracter. Dorința aceasta de a traduce, de a da o anume concretețe prin imagine la ceva ce ține de metaforă și date caracterologice, de a face adică din cadru însăși materializarea spiritului legendar și dintr-un caracter o simplă expresie pur facială, gestică eventual, este, poate, ceva hazardat (dar noțiunea aceasta nu-și are rădăcina în haz!).
     Gestul, singur, își vede astfel tăiată sursa lui vitală: spiritul generat de o fabulație comico-satirică. Cadrul singur «neprins» într-o perspectivă, într-o intenție artistică definită, aș spune, într-o opțiune stilistică și de gen (oricât se afirmă că tratarea pe genuri este depășită), rămâne de o «obiectivizare» ce-I înstrăinează de întâmplare, rămâne un fundal fără virtuți imaginative. Din acest divorț, cauzat de neîngemănarea sensurilor propuse și urmărite de realizator, umorul se găsește «între drumuri» — gestul nu are haz, vorba nu are duh, iar «locul acțiunii» rămâne ca un platou de filmare înainte de începerea turnării unui film. Pentru că, ceea ce «se aude» cu plăcere într-o anume dispoziție și umoare, nu este obligatoriu să fie perceput ca atare și cu ochiul, adică la vedere (traduttore, tradittore... se obișnuiește să se spună). Locul acțiunii într-o lectură comico-satirică are dimensiunea relativă, mintea omului redimensionează obiectele după nevoia pe care o resimte insul de a le proiecta într-o anumită dispoziție, să zicem comică, și de a se folosi de ele în acea predispoziție (același obiect poate să apară în mintea omului cu totul altfel într-o dispoziție dramatică, tragică sau meditativă. Să nu uităm, râsul este înainte de toate o predispoziție psihică, provocată de ceva. Când excitantul exterior nu funcționează cu precizie, ci întâmplător sau inadecvat, rezultatele sunt nescontate: se urmărește râsul și se obține plânsul sau viceversa.)
     Proiect și vis mai vechi al cineastului, filmul Păcală este o mărturie a ambiției lui Geo Saizescu de a contopi, în limitele unei narațiuni cinematografice, balada și snoava, proverbul și gluma, basmul popular și comedia modernă sau tradițională.
     Dar toate aceste invocări nu capătă originalitate artistică și apar, în funcționarea mecanismului dramaturgic, ca simple arabescuri și variațiuni pe tema păcălelilor lui Păcală, pe care le-am putea permuta între ele fără ca ceva să sufere. Trebuie spus că în interiorul acestor secvențe — și dincolo de excesivele hiperbolări sau caracterizări, de care pomeneam mai înainte — regizorul face dovada unui meșteșug al creării situațiilor, al punerii în funcțiune a mecanismului gagului, care ne face să regretăm că Păcală nu e o simplă (cât de complicat este acest cuvânt, simplu) comedie, rapidă și antrenantă, că Geo Saizescu a vrut parcă să pună mai multe filme într-unul singur, «înfrumusețând» mereu comedia cu atribute care îi sunt străine. Astfel o întreagă peisagistică bucolică încarcă și îngreunează filmul și se simte că cineastul nu e în voia sa în aceste defilări de plaiuri însorite în care nu se întâmplă nimic. Panoramice lente, travelling-uri laterale învăluie curțile de țară, se odihnesc pe aburul albastru al depărtărilor de vară, aparatul se plimbă în helicopter de-a lungul văilor verzi, mai propice, în această ipostază, unui film care cheamă baladele și doinele, nu comedia satirică și pe eroul ei, Păcală. Acesta e privit el însuși și conceput într-un mod destul de ciudat. Pe de o parte, este un fel de simbol-mit al permanențelor de spirit și structură ale neamului nostru. Nu poate fi omorât pentru că înviază și revine mereu, ca anotimpurile anului, cu același surâs pe buze, fără vârstă, fără teamă. Berzele îl aduc în zbor, după ce tot satul l-a auzit plângând în pântecul maică-si și stejarii cad la învoială cu el sau stau la taclaie. Ce păcat totuși că un stejar de trei sute de ani, un monument al naturii, e sacrificat pentru atât de puțin! Basm, legendă, baladă. Sau mai curând, formele, tiparele basmului, legendei și baladei, pentru că Păcală este întâi de toate (și iată și alte posibile modalități de abordare regizorală) un năstrușnic pui de țăran pus pe șotii, pe dragoste și pe viață, căruia farmecele și minunile nu i se potrivesc. De altfel, elementele de basm, în viziunea autorului, sunt și ele frustrate de aceasta continuă interferență, ba a lirismului descriptiv, ba a mitologiei populare, și de multe ori nu sunt duse până la capăt sau speculate în toate implicațiile lor comice. Astfel, secvența nopții la han, care se anunța și promitea a fi o dezlănțuire pur cinematografică de gaguri — toate personajele strânse la un loc, fiecare urmărindu-I pe celălalt, amante, soți încornorați, bandiți, alți bandiți, Păcală — este expediată rapid în favoarea următorului proverb sau a fabulei puse în imagini. Alte secvențe — reușite, acestea — ca momentul celor trei perechi de picioare în patul conjugal, sunt rău servite de o interpretare actoricească extrem de șarjată, element care nu se poate reproșa actorilor și nici unei neglijente direcții a lor, ci tocmai acelei deliberate tendințe de a traduce ad literam, în imagini, verva verbală a caracterizărilor populare. Multe asemenea situații suculente și «enorme» suferă de această tratare șarjată la extrem, unde eficiența comică se pierde într-o mare de grimase. Poate că n-au fost străine cineastului unele procedee ale commediei dell'arte, unele elemente ale marilor comedii mute, dar, odată mai mult, trebuie spus, referințele prea numeroase, tendințele contradictorii au supraîncărcat paleta regizorală și culorile au început să se amestece, nedorite, în tonuri și tonalități incerte.
     S-ar putea spune că fascinat de bogăția imensă a materialului care a stat la baza filmului, dorind să înscrie cât mai în profunzime semnificațiile morale și chiar filozofice ale personajului Păcală, cineastul autor de comedii a deservit comedia. Sunt însă momente în film (judecata lui Păcală la han sau schimbarea hainelor între Păcală și Păcălița) în care voia bună și verva cinematografică sunt intacte și comedia e comedie. Tonul simplu al povestirii, montajul rapid și eficient, interpretarea neîngroșată dau o idee despre capacitățile regizorale în registrul comic ale lui Geo Saizescu. Curios, el însuși este unul dintre interpreții care au reușit să-și salveze personajul de o prea rigidă mască. Personajul, înveșmântat în alb, veșnic agitat, într-o mișcare frenetică, și scoțând din când în când o tuse stinsă, plină de mirare, e de tot hazul. Dar de ce regizorul aplică unui personaj episodic o concepție care s-ar fi cuvenit, poate, s-o manifeste față de toate celelalte personaje și în primul rând față de Păcală însuși?
 
(Cinema nr. 3, martie 1974)

Tags: cronica de film, dan comsa, geo saizescu, pacala film

Comments: