Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Occident


     Spun de la început că fac parte din aceeaşi generaţie cu regizorul, prin urmare melodia „Noi în anul 2000" declanşează în mine o reacţie emoţională complexă, în principal nostalgică (e ciudat cum în amintire toate poveştile triste se îndulcesc). Aveam vreo 13 ani şi, când ascultam „Cănd nu vom mai fi copii / Vom face ce-am visat cândva...", făceam rapid calculul şi mă speriam. Ce-o să fac la 28 de ani? Anul 2000 mi se părea atât de îndepărtat (suna şi ciudat), încât mă imaginam mai degrabă moartă. Cred că toţi copiii au o aşa distanţare în relaţie cu generaţia, să zic aşa, adultă. Bineînţeles, îmi imaginam că n-o să mai călătorim cu troleibuzul, ci cu naveta spaţială, că o să mâncăm alimente în pastile, că o să comunicăm prin aparate sofisticate, că fiecare oraş va avea cosmodromul aferent unde vor ateriza regulat nave extraterestre. Nu îmi imaginam că o să dispară Ceauşescu, de parcă ăsta era singurul lucru SF irealizabil. Dintre toate acestea, un vis s-a împlinit au apărut telefoanele mobile. Relaţia, contiguitatea cu extratereştrii, care ni se părea nouă, copiilor de atunci, mult mai posibilă decât cea cu occidentalii, s-a contras în posibilitatea de a pleca în Vest, de a cunoaşte un „ET" binevoitor care să ne ia cu el la „home"-ul lui. Aşa că filmul lui Cristian Mungiu mi-a plăcut pentru că m-am regăsit în tinerii de pe ecran care se bucură când ascultă melodia cu pricina uitând cozile la unt de la 3 dimineaţa şi serialul Tineri în luptă, cănd se lua curentul) şi care azi stau în locuinţe de imprumut, pe bani puţini, flirtând cu ideea de a pleca naibii din România. Era şi timpul ca cineva să „semnaleze" o problemă naţională: faptul că o proporţie îngrijorătoare de cupluri tinere se despart pentru că unul dintre cei doi pleacă, fie şi pentru durata unei burse. Fireşte, nimeni nu e de blamat sau, cum sună o replică, „fiecare trebuie să facă ce crede că e mai bine pentru el." Occident e mai mult un film trist decât unul haios, pentru că suntem înlăuntrul problemei. Personal am simţit o tristeţe sfâşietoare în figura resemnată şi bleagă a lui Alexandru Papadopol şi în neputinţa moale a Ancăi Androne, care numai răzbătătoare şi optimistă nu pare. Nici cealaltă fată care pleacă (Tania Popa) nu e mai fericită. De altfel, Occidentul e în film un spaţiu geografic vag, te duci spre el neaşteptându-te la ceva mai bun, ci la altceva. O tristeţe sfâşietoare răspândesc şi „bătrânii", părinţii aflaţi „la a doua tinereţe", care rămân ca nişte carcase goale în urmă, depăsiţi de evenimente, ridicoli, aşteptând parcă numai să moară, din moment ce copiii lor şi-au luat zborul şi apartamentul pentru care au muncit o viaţă rămâne al nimănui.
     Aruncându-şi buzduganul din anul III de facultate, când făcuse Mâna lui Paulișta, un scurtmetraj de ficţiune în care învârtoşea trei poveşti, Cristian Mungiu a preferat acum o poveste în trei timpi, care de fapt e cusută după principiul „punctul în urma acului", în sensul că o nouă poveste o întregeşte pe cealaltă cu date din trecut, dar o şi poartă cu un pas înainte. Inteligent scris, scenariul le dă posibilitatea personajelor să se definească din mers. Numai la final toate poveştile se întregesc, dar deznodământul îmi place să cred că rămâne la dispoziţia spectatorului. Lucrând întretăiat și în interiorul aceluiaşi capitol, regizorul vrea, sper, să dea şi senzaţia că Iucrurile se petrec de multe ori sub imperiul hazardului (vezi întâlnirea din cimitir), deci că filmul poate s-o ia oricând într-o direcţie sau alta. La fel, construcţia filmului îi dă fiecărui personaj propria perspectivă (mai mult sau mai puţin falsă) asupra întregului.
     Occident e un film de debut reusit. Are deschidere, are ritm, te întristează, te distrează, te pune pe gânduri, lucrează la resorturile amintirii, nu te invită să pleci din ţară, nu te ceartă dacă ai făcut-o, are un dozaj bun între poantele de larg consum şi cele cu rază scurtă de acţiune, poate fi prizat de orice fel de public. Prima secvenţă, şinele de tren şi macazul, ar putea fi şi ultima. Te afli tot timpul între două opţiuni şi tu tragi pe urmă ponoasele dacă ai ales greşit.
 
(Cinema, septembrie 2002)

Comments: