Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Oaia paznic la lupi


     De ce eu?, filmul lui Tudor Giurgiu, vorbește despre atmosfera de intensă politizare a justiției în epoca guvernării social-democrate a lui Adrian Năstase. Dar nu e vorba de un simplu film istoric, chiar și consacrat unei perioade din istoria foarte recentă, dar oricum depășită de cursul evenimentelor. În filmul lui Giurgiu se simte spectrul unui personaj foarte actual, premierul Victor Ponta.
     Blocuri îngrămădite, monotone și cenușii drept fundal alienant. Interioare cu at­mos­feră stătută, pendulând între imobilism și violență mocnită. Personaje devorate încet de neantul înconjurător. Deseori, simple exis­tențe fantasmatice. Gesturi banale, re­petitive, reduse la minimum. Totul redat pre­ferențial prin îndelungi cadre fixe. Pe scurt, aceasta a fost estetica „noului val” din cinematografia românească. Deși și-au propus o critică radicală a actualității, aso­ciind radiografia unui abisal mal de vivre cu decupaje dintr-o realitate socială dezumanizantă, regizorii săi au fost tentați, ca ur­mare a unei ambiții persistente de a cre­iona parabole metafizice, să neglijeze dia­lecticile mai circumstanțiale ale coti­dia­nului. Pentru ei, opțiunea pentru un rea­lism accentuat până la stridență, cu su­fi­ciente pretenții simbolice, presupune o epu­rare a perspectivei. În consecință, re­feririle concrete la contexte politice, de exem­plu, lipsesc programatic. Filmul poli­tic autohton e unul dintre marii neglijați ai epocii. A existat, în anii `90, o discretă în­florire a genului, majoritatea produselor exploatând în primul rând suspiciunea populară cu privire la mecanismele noii democrații și optând cu precădere pentru o hermeneutică conspiraționistă: un cen­tru ocult al puterii corupe și manipulează realitatea. Perspectiva nu era una specific autohtonă, înscriindu-se în tradiția fil­me­lor despre tentațiile autoritariste și despre de­rapajele puterii în regimuri de­mo­cra­ti­ce, la care însă se adăuga, dincolo de su­gestia unei perfide și tentaculare amenin­țări, tonalitatea unui marasm copleșitor.
     Cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu, De ce eu?, reușește să re­lanseze genul, aducând și o adiere de aer proaspăt într-o lu­me a esteticii cinematografice să­răcită de manierisme. Schimbând abor­da­rea și ingredientele. Personajele au co­res­pondent într-o actualitate politică strin­gentă. Evenimentele redau conflicte tra­gi­ce de o mai nuanțată complexitate psiho­lo­gică. Lumea configurată e una în trans­for­mare, cu dinamici alternative. Paleta de cu­lori e mai largă, la propriu și la figurat. Satira își indică, fără subterfugii „me­ta­fi­zice”, țintele. Montajul e diferit, cu alte mi­ze decât jocul deconstructivist cu rea­li­tatea. Chiar și modul de a folosi muzica nu mai e un simplu contrapunct subversiv la o realitate atonală. Toate acestea sparg convențiile unui stil devenit deja re­dun­dant. De ce eu? reia cazul real al pro­cu­ro­rului Cristian Panait, care în aprilie 2002 murea în București la numai 29 de ani, că­zând de pe balconul locuinței sale. Filmul reia contextul presiunilor făcute, în zilele ce au precedat drama, de către șefii săi pentru a-l determina să aresteze un alt pro­curor, care la rândul său avusese în­drăzneala de a-l aresta pe fiul prefectului de Bihor de la acea vreme, fiu eliberat du­pă doar câteva zile, în urma intervenției publice a premierului Adrian Năstase. Procurorul orădean descoperise o afacere de contrabandă cu produse petroliere care avea puternice ramificații politice.
     Regizorul s-a confruntat cu dilema: fi­de­litate documentară sau licență de sce­na­riu? A ales ficțiunea bine înrădăcinată în realitatea documentară, fără a renunța la o salutară marjă de invenție – chiar cu ris­cul de a glisa în proximitatea avantajoasă a caricaturii satirice; unele secvențe nu au ocolit un viciu specific noii cinematografii autohtone, artificiul de scenariu cu in­tenții accentuat demonstrative: triunghiul amoros menit să sugereze o personalitate mai puțin previzibilă și necantonată în ri­gide contururi existențiale, de exemplu, ori evadarea montană, un contrapunct pseu­do-paradiziac la dezlănțuirea de­mo­niacului citadin. Desigur, acest balans în­tre cei doi poli, marcat de opțiuni subiec­ti­ve, e supus inevitabil controverselor, im­pactul final depinzând în bună măsură de cât de inspirată e rețeta folosită pentru pro­ducerea subtilului aliaj. Dacă do­cu­mentarul asociază spectatorul propriului efort investigativ prin apelul la com­ple­tarea subiectivă a demonstrației, ficțiunea exploatează potențialul hermeneutic al tramei verosimile. A construi scenografia eloc­ventă a unui anturaj presupune o artă rafinată a accentelor, fiindcă profilul per­sonajului e relevant mai degrabă printr-o topografie a atitudinilor concurente decât printr-o polifonie dramatică. Chiar dacă pre­ia din arsenalul thriller-ului politic – ur­măriri auto, filaj foto, metamorfoze am­bi­gue ale apropiaților, parcursuri în spații vag amenințătoare, sugestia conspirației –, rit­mul dramatic e atenuat, fiindcă nu con­frun­­tarea e vizată, ci prăbușirea in­te­ri­oa­ră.
     Regizorul a ales să se concentreze pe însingurarea destructurantă a eroului său. Labirintul clădirii în renovare, cu foliile de plastic ocultator-protectoare, cu echi­voca reconfigurare simbolică a spațiului, chipul cu contururi vagi ca într-un fel de replică cinematică la o pictură de Francis Bacon, expresie a imploziei unei identități, căpătând cu greu trăsături umane re­cog­noscibile, precum și privirea mută, pe fun­dalul cerului instabil de aprilie – primă­va­ra e și leitmotivul simbolic al melodiei cân­tate de Aurelian Andreescu, un rebus pen­tru inițiați despre speranța lunecoasă a unei iubiri vaporoase –, spre imobilul dra­mei, văzut de jos din perspectiva victimei prăbușite pe caldarâm.
     De ce, în astfel de condiții, tâ­nărul procuror s-a trezit brusc abandonat de toți cei din preaj­mă? Țesătura politică a re­gi­mului Năstase era atât de per­fidă, încât specula toate interstițiile de vul­nerabilitate socială. Panait și-a văzut brusc cariera distrusă, descoperind dra­ma­tic că depindea întru totul de com­pli­ci­tatea binevoitoare a puterii. O putere ca­pabilă să joace cu perfidie rolul autorității protectoare. Panait a descoperit pe pro­pria piele că această solicitudine pseudo-paternă era condiționată de obediență și co­rupere morală. A descoperit că „tatăl spiritual” - reprezentat nu de o persoană, ci de un cerc politico-profesional - în care crezuse și pe care se bazase avea de fapt trăsăturile unui autocrat nedrept și lipsit de scrupule. Extrem de inspirată e ale­ge­rea cântecului care însoțește genericul fi­nal, textul lui Labiș rezumând poetic con­flictul moral autopsiat de film. Sur­prin­zătoare prin complexitate și etos, vocea uitată a acestui Maiakovski autohton, vic­timă el însuși a unei monstruoase tovă­rășii, glosează convingător pe marginea pactului descalificant, a renunțării care dezumanizează. Interpretarea Andei Că­lu­găreanu adaugă o notă de folk protestatar, convergentă în fond chiar cu mizele unui maestru al genului ca Bob Dylan, dincolo de un (totuși) filtrat și frecventabil pa­te­tism. Aceasta cu atât mai mult cu cât ge­nericul survine după scena grotescă a în­mormântării transformate în prilej de obscenă și supremă mistificare.
     Miza nu e atât clasicul biopic, cât o an­ga­jantă dezbatere politică. Filmul politic po­a­te fi, pe măsura calității, o redutabilă ar­mă. Și nu trebuie să se rușineze în a ur­mă­ri ținte în mod ipocrit denunțate de unii drept impure estetic. Trebuie, la ne­voie, să arate cu degetul în direcția abu­zului ori injustiției vizate. De ce eu? vor­bește des­pre atmosfera de intensă po­li­ti­zare a jus­tiției în epoca guvernării social-democrate a lui Adrian Năstase. Dar nu e vorba de un simplu film istoric, chiar și consacrat unei perioade din istoria foarte recentă, dar oricum depășită de cursul evenimentelor. În filmul lui Giurgiu se simte spectrul unui personaj foarte actual, premierul Vic­tor Ponta. Deși, spre deosebire de alte per­so­nalități publice care sunt ușor identi­ficabile în respectivele roluri, lui nu-i co­respunde unul precis, dar câteva dintre trăsăturile sale sunt împrumutate altora, în primul rând colegului de birou al pro­ta­gonistului. Cristian Panait și Victor Ponta au fost, într-adevăr, la un moment dat, colegi, iar Tudor Giurgiu a folosit acest amă­nunt pentru a realiza un dublu por­tret, sugerând o antiteză de fond. O an­titeză între două destine și mai ales între două atitudini. Două atitudini nu doar su­biective, rod al unor opțiuni individuale, morale și profesionale, ci și ilustrative pentru două tipologii umane. R­e­prezen­tantul celei dintâi s-a izbit, uneori chiar în mod tragic, de clientelismul corupător al epocii Năstase. A crezut nu neapărat că îl poate înfrânge, dar i-a opus o anumită doză de rezistență. A sperat că e doar un fe­nomen pervers și trecător. R­epre­zen­tan­tul celeilalte tipologii, în schimb, a pro­fi­tat de oportunitățile sistemului. Ca și tâ­nărul Victor Ponta, obscurul asistent uni­versitar propulsat de profesorul-po­li­ti­ci­an, Cristian Panait a fost sprijinit de juriști de top ai regimului, în primul rand de Ro­dica Stănoiu, ministrul Justiției în Gu­vernul Năstase. Sprijinit ca un tânăr de nă­dejde, bine pregătit profesional și am­bi­țios. O ambiție care, spre deosebire de ca­zul actualului premier, s-a izbit la un mo­ment dat de un veto al conștiinței. Și Pa­nait, și Ponta dețineau în 2002 poziții si­milare din punct de vedere instituțional. Cel dintâi ancheta magistrați, iar celălalt ancheta, teoretic, miniștri. Reprezentau acea funcție de autocontrol exercitată de instituțiile puterii într-un sistem de­mo­cratic. Am putea chiar spune că reala ca­litate a democrației politice se apreciază în raport cu cât de funcționale sunt me­canismele sale de autocontrol și implicit de autocorecție. Dacă Cristian Panait a murit tragic în urma unor intense pre­siuni din partea șefilor și a puterii politice, Victor Ponta nu s-a făcut remarcat prin ni­cio semnificativă demascare a unor abu­zuri guvernamentale. A fost de un deplin conformism, prompt răsplătit cu o rapidă ascensiune politică. Am putea chiar spune că a fost o oaie pusă paznic la lupi, fiindcă nu a deranjat pe nimeni dintre puternicii zilei, deși funcția i-o cerea.
     Altă sugestie a filmului se înscrie în trena unei mai vechi dez­bateri, cea referitoare la „ba­na­litatea răului”. Deseori ni se pare lipsită de credibilitate vreo acuzație gravă, fiindcă cel vizat – po­li­ti­cian ori magistrat în cazul dat – pare un om normal, bun familist ori fin in­te­lec­tual. Tocmai complexitatea ambiguă a per­sonalității umane e deconcertantă. Uităm că majoritatea torționarilor au dat și ei copiilor lor câte un pupic tandru înainte de culcare.

 
 
(Revista 22, 02.12.2014)

Tags: cătălin bogdan, cronica de film, de ce eu, tudor giurgiu

Comments: