În șase luni de filmare, A și Eva al lui Mircea Daneliuc a ajuns la jumătate. Dar nimeni nu poate preciza când se va sfârși cealaltă jumătate. Pentru că să vedeți și dumneavoastră:
29 octombrie nu este o dată istorică în calendar, dar 29 octombrie 1990 ar putea deveni o zi memorabilă, în felul ei. Regizorul Mircea Daneliuc îmi spune în ajun — adică duminică 28 octombrie, seara: „Cred că mâine vom avea cer acoperit, adică tocmai ce-mi trebuie mie. Filmez mâine dimineață în pădurea de la Afumați. Iei autobuzul care duce echipa la ora 11 din fața Grădinii Icoanei. Salut”.
— Salut, îi răspund și a doua zi la 11 fără un sfert sunt la locul convenit, împreună cu fotoreporterul Victor Stroe. Aici întâlnim un confrate de la „Flacăra”, Horiă Pătrașcu, cineast vechi și pătimaș și începem să așteptăm. Echipă era, autobuz nu era. După minute lungi, lungi și multe începe să umble zvonul că ar fi grevă la șoferii de la „Transcom”. Așteptăm, ne încărcăm de zvonuri, iar așteptăm și pe la 12 fără zece apare un autobuz de pe linia 368. Soluție improvizată. Îl luăm bucuroși că nu pierdem ziua, oprim de câteva ori ca echipa să încerce să-și facă plinul de țigări. Ioc! Ne așternem la drum și în jumătate de oră, cu inevitabilele hârtoape de pe ultima parte a drumului, iată-ne în pădure. Nu era prea rece, dar rămânem uimiți când vedem câțiva actori că-și agață pe unde pot, pe niște ruine și niște stâlpi putrezi ai unei magazii, propriile haine, încercând să intre în cele ale personajelor. Grea misie, îmi zic. Și mă avânt pe potecă spre inima pădurii. Apar niște turele ale vechii linii de centură, apar mai vârtos gunoaie, hârtii, hârtii tăiate fâșii, hârtii și cartoane... Ce mai. o tonă aveam să aflu de la Daneliuc.
— Dezastru, domnule — îmi explică el. Mi-au furat decorul, au umplut pădurea cu hârtiile astea care trebuiau puse în tunelul de acolo, pentru că făceau parte și ele din decor. Ce mai, astăzi nu pot să arăt nimic. Trimit acasă echipa.
— Cum așa?! îl întreb. Ai adus actori de prin toate teatrele și nu numai din capitală!
— Așa merge de când am început să filmez, în 10 mai. Dacă apuc să trag două−trei zile din cinci, e mare lucru! Ba fac grevă șoferii de la „I.T.A.”, ba cei de la „Transcom”, ba nu vine unul, ba se îmbolnăvesc actorii pentru că ai văzut în ce condiții se îmbracă se dezbrăcă, ba se supără machiorii... Sunt exasperat, ce mai încoace și încolo! La început mi se urca sângele la cap. Acum încerc să privesc ― doar stupefiat — cum nimeni nu se îngrijește, cum pe nimeni nu-l doare. Mi s-a furat decorul plantat la locul de filmare și trebuie să-l refac și asta pentru că nu s-a pus om de pază peste noapte. Și mai e ceva încă mai alarmant: cei mai buni tehnicieni, operatori și ceilalți se duc care încotro, de fapt nu care încotro, se duc unul după altul la televiziune. Când vor apărea și televiziuni particulare, cinematografia noastră va fi la capătul puterilor. În condițiile în care filmăm îi mai dădeam până acum doar opt luni de viață. Astăzi nu-i mai dau nici pe jumătate. Și nimeni, dar absolut nimeni, nu ia act de această situație. Nu-mi rămâne decât să încerc să supraviețuiesc. Atât.
Nu s-a filmat, ne uităm unul la altul și apoi hai în autobuz. O pornim spre București și la două și ceva ajungem de unde am plecat. Asta-i tot! Era luni 29 octombrie 1990, zi bună de lucru dar, pe cât se pare, și mai bună de trecut la pagubă. Cine plătește toată lumea care s-a trambalat până acolo? Cine suportă cheltuielile acestei amânări? Unii plătesc cu sănătatea, alții din buzunar, încercând să facă ceva, iar cei de care depinde totul, nu plătesc nimic. Asta democrație!
