Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„O lumină la etajul X” – cronică de film


     Mă întreb ce e mai greu pentru artist: constrângerea la tiparele epocii, adaptarea la gustul producătorilor, sau propriile rigori iz­vorâte din căutările, din exigențele față de sine.
     Malvina Urșianu este creatorul care își su­pune opera unei severe autoconstrângeri, unei exorcizări estetice pentru a scoate din ea, tot mai vibrant, strigăte și șoapte ce păreau înăbușite, ațipite, amânate. O lumină la etajul X, până a ajunge la etajul X, adică în producție, purtase un titlu mai nostalgic, dar același aer de confidența tulburătoare, amară și totuși tonică. O dramă în toata firea și în tot respectul artei moderne ce evită compa­siuni și indignări formale, un film degajând si­guranța, echilibrul crizei învinse. Până la un punct. Un film ce respiră demnitatea cu care un om încearcă să ia drumul de la capăt, să-și redobândească gustul și culorile vieții. Întunecate de anii detenției; încearcă să uite nedreptatea unui timp revolut, s-o uite ca să poată supraviețui. O femeie își regăsește, treptat, bucuriile simple ale existenței: aerul pur al zăpezii de munte, cețurile pădurii abia trezite din somnul iernii, căldura unor prie­teni ce nu s-au dezis de ea, sau a altora de care se apropie cu înțelegere, cum e simpati­cul Trică, meșter cu remedierile blocului; ta­câmul cumpărat în speranța cinei în doi, sau coșul cu cireșe-flori, darul unui bărbat ce o admiră prea mult ca să nu renunțe la ea. Și așa mai departe... Acest „mai departe” în vii­tor sau în trecutul povestirii, către care ne tri­mite discret autoarea, constituie farmecul in­solit al Luminii... subiect cu puține întâmplări, dar cu multiple sugestii, cu elipse completate de fantezia, sensibilitatea, experiența noastră de viață. Mai mult ca în alte filme ale Malvinei Urșianu există o mare libertate lăsată specta­torului și această complicitate sensibila și in­teligență cu el, încă din primele cadre, cre­ează adâncime siluetelor, adevăr intens carac­terelor, cadru dramatic acțiunii, subtext bo­gat gestului, replicii, semnului-simbol. O mână se ridică în semn de adio, acoperă ce­nușiul ecranului, apoi coboară, aripă frântă, ca s-o regăsim pe dosarul cu amprente; voci acuzatoare — nu se aud, le ghicești doar ve­ninul — apoi săli, culoare pustii, și pași, pași la început îndârjiți apoi tot mai resemnați, in­diferenți. Până când se tace, în sfârșit, drep­tate: inginera Maria Dinu e liberă. Ajunul Anului Nou — an de grație 1965 — femeia se „întoarce” într-o locuință proaspăt reparti­zată; în bloc nu s-a mutat încă nimeni, ușile vecine abia vopsite își așteaptă locatarii. De afară se aud glasuri de colindători, pe scări răsună din nou pași, pașii ei urcând obosiți spre o altă existență. În cameră, mobile stricte, reci, funcționale, un univers străin ce trebuie din nou îmblânzit, cu răbdare, cu voință, cu fantezie. Un ciocănit brutal o spe­rie, ca atunci. Fără imagini evocând trecutul, îi înțelegi tresărirea. Odată situația dramatica declanșată, de ajuns câteva elemente de ambianță, câteva detalii-reper ca să stârnească, pe ecran și în sală ecouri, reverberații adânci în camera năvălește un bărbat — pentru noi un blond oarecare — îngrășat, — pentru Ma­ria omul cândva iubit care se dezisese violent de ea și care o anunță acum sec că nu do­rește sa fie „implicat moral”, trecutul e mort, soția lui e sora cuiva important, el nu-și poate periclita poziția. Nu vedem încă reacția Mariei (Irina Petrescu) la o asemenea groso­lănie. Aparatul urmărește plimbarea lui agi­tată, evaluând încăperea: „Cu timpul ai să te aranjezi și tu”. Cuvinte banale, firesc rostite, dar ele capătă greutate în situația creată. Din colțul unde femeia împietrise, răzbate replica ei calmă: „Pleacă! Să nu te dau eu afara. Ar fi teatral.” Și-i pune în brațe bocceluța cu tre­cutul: „Ia și asta și du-o la gunoi!” O despăr­țire dură, pe măsura personajelor, într-o dramă fără menajamente, înduioșări. Creatorul — purtând întâmplător nume de fe­meie — practică un cinema viril, al sobrietă­ții, al scrâșnetului mascat elegant în ironie, al ariei pe dubla coardă: durere-bravadă, sufe­rință asumată, camusian, până la capăt, chiar când capătul nu anunță doar izbăvire. O eroină modernă, cum n-a prea cunoscut fil­mul românesc — și nu numai — fragilă ca o tanagra și vitează ca un Ahile, ridică personajul feminin Ia o altitudine moral-temperamentală impresionantă, fascinantă. Desigur și datorită puterii aproape hipnotice exercitată asupra sălii de o actriță a cărei tensiune interioară, energică stăpânire a emoției, nu se confundă cu lipsa emoției. Dimpotrivă. Irina Petrescu cultivă emoția cerebrală, inteligent dominată și dominanța în jocul dur al existenței eroinei sale. O femeie cu o viața aspra în continuare (profesia Mariei Dinu e cea mai dură din nomenclatorul emancipării: inginer metalurgist); o altă Gioconda, dar una care nu și-a pierdut surâsul, cu toate loviturile, nedreptățile („Această experiență a mea m-a făcut doar mai lucidă pentru tot restul vieții”) Un om care nu și-a pierdut încrederea în oameni cu toate că dezamăgirile nu l-au ocolit și nu-l ocolesc în continuare... „Sunt fericită”, îndrăznește să spere ea, într-o clipă de comunicare-regăsire, doar că fraza îi sună ciudat scepticului avocat (Gheorghe Dinică) loial, fermecător, tandru cu măsură, pentru că nu se poate angaja, el rămâne în continuare prizonierul rutinei casnice și sociale. Doar că fericirea Mariei Dinu — ca și feminitatea acestui ostaș grațios chiar și în taior și cizme groase — are alte repere decât ale, să zicem, fostei dansatoare (Florina Luican) pleznind de vitalitate, cochetărie cu farduri din import: „Vai, tu, cine mai iese astăzi în lume nemachiată! Vezi, de asta nu te-ai mă­ritat!” — încearcă experta s-o aducă la reali­tate, pe „dezertoarea” modei, intelectuală in­teresată doar cum s-a terminat conflictul din Alger: „Alger? Nu știu, ca pe acolo n-am fost. În Liban, da. Ce hoteluri, dragă!” și un alt crochiu în aceeași secvență a RevelionuIui la cabană, unde este invitată și inginera: o fostă cântăreață de romanțe (Ana Ciobanu) obli­gată de „soțul cu funcție” să renunțe la ca­rieră și să se consacre oalelor și cozonacilor. În capul mesei de Revelion, el, feudalul (Cor­nel Revent) își etalează teoria despre femei, în timp ce ea, într-un elan irezistibil, își regă­sește pentru o clipă vocația interzisă, dar e fulgerător adusă la ordine de privirile lui uci­gătoare.
     Notații succinte, tipologii variate, surprinse în treacăt, relații cărora le bănui tensiunea nevasta avocatului, geloasă, felină capri­cioasă (interpretata de Rodica Mureșan), ca­re-i tot face scene, îl părăsește și apoi revine spășită, a găsit în fine, metoda liniștirii conju­gale: vor avea un copil. Drept care nestator­nicul va fi priponit solid în atelajul casnic. Dar ea?
     În acest, — cum să le spunem — mi­ni-capcane de acțiune, de caractere și defi­niri sociale succinte, stă, cred, forța drama­tică a unui subiect simplu, aproape liniar: re­venirea la o existență normală a unei femei pe care „acel accident” cum îl considera ea, înțelept, a scos-o dintr-o vârstă a exuberanței, a iluziilor și a aruncat-o în alta, a lucidității mature, poate resemnate. Finalul îți amintește însă că resemnarea Mariei e încă departe: fantomele trecutului tot o mai tulbură adânc. Și singurătatea nu-i leacul potrivit pentru vin­decare. Scena (n-o voi deconspira, pentru a lăsa publicului emoția întreaga, ea a zguduit spectatori mai viteji ca mine) — e lucrată re­gizoral cu precizia și finețea psihologică pro­prie Malvinei Urșianu și trăită cu incandes­cența dramatică a unei mari interprete mo­derne. Alături de Irina Petrescu, în rolul „fan­tomei” — un odios construit cu măsură, atâta cât să te înghețe, Marius Pepino.
     Ca de obicei, intuiția și luciditatea regizoa­rei în materie de distribuție n-au dat greș. Prima ei colaborare cu Irina Petrescu a fost surpriza și miza cea mai mare a spectacolu­lui. Interpreta a asigurat eroinei grația severă, geometrică, de armonie preclasică, rimând fe­ricit cu stilul Malvinei Urșianu, intelectual, dar nu auster, precis, dar cu zeci de nuanțe, reverberații. Neașteptat (deși au mai evoluat cândva foarte interesant împreuna într-un film polițist) cuplul Irina Petrescu—Gheorghe Di­nica. Doi „monștri sacri” din a căror întâlnire artistică ies scântei de inteligență, de umor; ei au talentul de a da situației delicate, ușor echivoc, eleganța, mister, chiar poezie. Maria și avocatul stau pe un lemn, pe malul râului, față în față, apropiați și totuși fiecare având o altă direcție a gândului; aparatul îi înconjoară o clipa, ca într-o îmbrățișare, dar se îndepăr­tează încet, lăsându-i ca două planuri paralele ce nu se vor uni. Un operator tânăr, Sorin Ilieșiu, prezent creator în cadru, știe exact când să descrie stări cu aparatul, parcurgând lent blocuri pustii, terenuri virane sau șantierele cartierului în construcție, or să se efaseze, parcă topit în ceața pădurii, în luciul stins al pavajului după ploaie, ori dimpotrivă strălucind în transparența orașului în sărbă­toare.
     Tot pentru prima data în distribuția Malvi­nei Urșianu, Mircea Diaconu, cu firescul lui irezistibil, cu tandra lui ironie, cu umorul și căldura lui inimitabile schițând portretul meș­terului Trică. Montajul Adinei Georgescu-O­brocea — riguros și armonios ca o partitură muzicală în consonanța cu ideile, sugestiile subtile ale regizoarei. Cu măsură cald, trist, introducând un flaut sau un violoncel drept alter-ego al stării personajelor, riscând alteori alămurile unui pas de defilare, Vasile Șirili, cu sensibilitatea și talentul compoziției sporește a Luminii... taina.
(Cinema nr. 12, decembrie 1984)

Tags: adina georgescu obrocea, alice manoiu, cronica de film, irina petrescu, malvina ursianu, o lumina la etajul zece film

Comments: