O lebadă, iarna — titlul noului film realizat de Mircea Mureșan după un scenariu al dramaturgului Paul Everac — vrea să fie încă o metaforă a morții: poate nu atât a celei fizice (cum era Întoarcerea lui Magellan, titlul filmului de debut al Cristianei Nicolae), cât a celei spirituale. Și ce poate ucide o lebadă — luată ca simbol al dansului, al dorinței irepresibile de-a se exprima prin dans — decât neînțelegerea și oprtunismul celor din jur?... și, în primul rând, opacitatea omului iubit.
Așadar, problematizarea relațiilor interindividuale mi se pare a fi tema de fond a acestui film — care manifestă pentru metaforă și simbol o apetență mai rar întâlnită în filmele noastre de actualitate (excepție făcând Croaziera și Concurs).
Desigur, știm cu toții că scenariul reia — în liniile-i esențiale — piesa „A cincea lebădă” și filmul ar putea fi discutat sub raportul reușitei (sau nereușitei) încercării de a transla textul literar în fapt filmic... Ne-am înfunda, însă, pornind pe această cale, într-o situație fără perspectivă: pe de-o parte, pentru că piesa lui Paul Everac abia a făcut primii pași pe drumul către marele public — lipsit, în cazul unei judecăți comparative, de unul din termeni, iar, pe de alta parte, deoarece regizorul — cum însuși declara mai deunăzi, într-un început de „cordială” polemică cu scenaristul — a pornit nu de la piesă, ci de la un scenariu.
Scenariu care, evident, se resimte de pe urma viziunii „teatralizante” a autorului: pe orbita cea mai apropiată de nucleul ideatic al acțiunii gravitează cei doi (balerina și Vasile), pe-o orbita imediat următoare îl întâlnim pe Tit, fratele-boem al protagonistului, altă orbita îi poartă pe soții Pocrovan, una și mai îndepărtată, pe soția internată în spital ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, în viziunea scenaristului O lebadă, iarna urma să fie un fel de „film de cameră”: cu „doi pe un balansoar”, plus câțiva „intruși” — a căror singură menire era să alimenteze cu câte-un vreasc focul relațiilor dintre cei doi. Mai mult: scenaristul adaugă filmului un soi de comperaj (sau comentariu) rostit din off de personajul principal — fapt ce dă secvențelor respective iritante reverberații pleonastice.
În transpunerea pe ecran a acestui scenariu, Mircea Mureșan aduce experiența unui cineast care a cunoscut și eșecul, dar și izbânda certă: face (dramaturgului) concesia de-a nu elimina acel inutil comentariu (inutil din punct de vedere filmic, căci — ca „replică” — el se susține uneori) dar, în același timp, caută (secondat cu inteligență de operatorul Ion Marinescu) să deschidă filmul către propria-i problematică, prin atragerea în câmpul nostru vizual a unor elemente ce reliefează latura socială a conflictului.
Alcătuită după criterii convenționale (ca tipologie, principalele personaje răspund imediat și oarecum simplist „orizontului de așteptare” al „spectatorului mediu” — căruia se pare că Mircea Mureșan îi adresează filmul), distribuția din O lebadă, iarna câștigă în profunzime și putere de convingere datorită valorii personale a interpreților... Astfel, Octavian Cotescu — în ciuda acelui „comentariu” pe care este silit să-l rostească împotriva curgerii firești a acțiunii, împotriva specificului artei filmice și chiar împotriva propriei sale forțe interpretative — reușește să nuanțeze cu extremă minuție trăirile personajului, să redea, expresiv și dureros, gama contradictoriilor sentimente care-l macină pe Vasile: o întreagă neliniște existențială se poate citi pe chipul actorului, care construiește un personaj de dimensiuni evident superioare cadrului dramatic în care-i e dat să se miște... În ciuda „răsfățului” său (reflex, în fond, al unei naturaleți dobândite după ani buni de meserie), Florin Piersic își creionează cu mână sigură personajul — și, dincolo de simpatia pe care actorul o trezește instantaneu, se poate bănui țesătura migăloasă și trainică a lucrului său asupra rolului... În sfârșit, Rodica Mureșan — în fața unui rol complex și dificil, cum filmul românesc nu prea oferă actrițelor sale — proiectează asupra personajului un fascicol de lumină care nu-i lasă acestuia în umbră nici un aspect exterior; din acest punct de vedere, prestația actriței este fară reproș. Era de așteptat, însă, că — asemenea razelor X — jocul actriței să pună în lumină și structura internă a personajului: ceea ce nu se-ntâmplă, poate și din pricină că partitura dramatică n-a oferit interpretei destule elemente în acest sens. Oricum, dacă în profunzime filmul putea fi încă (mult și bine) lucrat, în plan orizontal el reușește să sugereze — cu suficientă spectaculozitate — drama... Și se poată aprecia că Mircea Mureșan surprinde cu exactitate „profilul” acestui caz-limită: căci este, fără-ndoială, un caz-limită situația în care un bărbat (ușor îmburghezit prin vârstă și „poziție”) se îndrăgostește și este iubit de o balerină ce numără abia jumătate din anii lui... În același timp, însă, se observă cu ochiul liber că regizorul își rezervă un foarte îngust „spațiu de manevră”: plasându-și filmul la granița — periculos de labilă — dintre sublim și ridcol; și, ca într-o secvență antologică cu Charlot, filmul pășește precaut pe firul imaginar al acestei frontiere, părând a se feri de sublim pe cât îi e teamă să nu cadă-n ridicol.