Suntem paradoxali! Ca cineaşti, evident. lar asta nu o spun doar pentru ca începutul articolului să atragă atenţia asupra restului. Condiţiile de exprimare fără furci caudine ne-au cam blocat atât inspiraţia, cât şi suflul artistic. Când însă ne urnim, atunci suntem inegalabili: nu facem orice fel de filme, ci aproape numai filme unice. Inventăm aşa cum respirăm, chiar şi în categoriile esteticii; inventăm până şi genuri. lată un proaspăt exemplu, ivit ca rezultat al deblocării din starea soporifică: filmul de capă şi şatră. L-aş numi aşa, dar alţii ar găsi denumiri poate mai plastice. Nu e făcut de cine ştie cine, ci de un realizator pentru care — amintind de
Dimineţile unui băiat cuminte, de
Ilustrate cu flori de câmp ori
Prin cenuşa imperiului, dar câte altele nu-i completează filmografia! — am avut şi continui să am toată preţuirea. El — sau şi el — vrea acum, sau trebuie acum, să facă „film comercial”. Altfel spus, îl interesează mai puţin sau chiar deloc ţinuta artistică. Vrea — ca să ne înscriem în limbajul, în limbajele mercantile, de piaţă, poate chiar de Piaţa mare (loc agitat cândva nu numai de traficul de mărfuri, dar şi de expresii pline de „parfum” local) — vrea să facă bani. Nu atât pentru el, cât să se poată face şi alte filme. O peliculă face posibilă o alta şi, din fidelitate şi recunoştinţă, s-ar putea să nici nu-i trădeze „spiritul”. Aşa s-a născut şi
Terente, regele bălţilor. Normal ar fi ca un film considerat „comercial” să nu fie discutat decât de negustori, pe limba lor, adică în funcţie de profituri. Atâta tot.
lată cum, atunci când se deblochează inspiraţia, se blochează critica. Aşa încât, parafrazându-I pe Wittgenstein, este greu de spus ceva care să fie la fel de bun ca: a nu spune nimic. Le cer iertare celor ce s-au îmbarcat în alaiul „regelui bălţilor” pentru că nu le voi pomeni numele. Captivi ai dorinţei aprige de supravieţuire cineastică, ei au transformat arta în lotcă de pescuit în ape cu iz păgân. Nu e timp de răfuială, e un timp de plâns.
