A trecut un an de când Faraonul a fost prezentat la Cluj, în cadrul Zilelor Filmului Românesc de la TIFF. Un an în care nimeni nu a mai auzit nimic de el. Și asta pâna acum ceva zile când, pe neanunțate, a fost lansat pe ecranele din toată țara (oare ce distribuitor și-o fi asumat riscul acestei lansări?!)... Și, din nou, după o intempestivă premieră, nu se mai aude nimic de el, căci sălile cinematografelor unde rulează sunt goale și, cum nu-l vede nimeni, nu-l comentează nimeni! Noi însă, încurajate de recente filme românești, ― Sistemul nervos al lui Mircea Daneliuc și Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu (Second hand nu se pune!), ne-am zis pline de entuziasm: Gata! A venit soarele și pe ulița noastră!... și am intrat, de bună voie și nesilite de nimeni, la Faraonul. Dar, la ieșire, ne-a venit sa exclamăm, asemenea unuia dintre personajele filmului: „Doamne, Dumnezeule, cum îți mai bați joc de noi fără milă!”. De fapt, să nu hulim, cel care își bate joc de noi (a se citi - de spectatori) este Sinișa Dragin, autorul total al acestei pelicule, și însuși Sergiu Nicolaescu are de ce-l invidia, căci numele Sinișa Dragin este omniprezent pe generic: scenariu și regie, producător, decoruri și costume, montaj. Mai mult, pentru ca totul sa fie sub control, Dragin apare și în film, pe post de omul cu aparatul de filmat — (totuși, e bine că doar face pe operatorul și nu este chiar și operatorul filmului, lăsând realizarea imaginii în grija unui operator profesionist de talent: Alecu Solomon). Deci un film 100% Sinișa Dragin, unde toate metehnele lui mai vechi s-au acutizat. Un scenariu (oare se poate vorbi de scenariu, în cazul de față?!) care se ambiționează să bifeze (de-a valma) subiecte de senzație (vânturate în diverse știri de la diverse ore și de la diverse canale TV și diverse ziare și care, deja, fac emblema României în lume), cu teme și personaje (unele ofertante ― ca miză și substanță dramatică, dar din păcate compromise de prea deasa frecventare și nepriceputa tratare de care au avut parte în presa și cinematograful nostru postdecembrist ― altele șablonarde, de-a dreptul kitsch): un fost deținut politic (Ștefan lordache), turnat la Securitate chiar de sora lui, spălat pe creier de cei 40 de ani de detenție în Siberia și ajuns acum cerșetor; o tânăra și ambițioasă reporteriță de TV (Adriana Butoi), ce danseaza step și învață japoneza atunci când nu caută subiecte șoc cu marginali-cerșetori, țigani, vagabonzi, puscăriași; o fostă actriță (Olga Tudorache) ce îi bombăne pe comuniști, bea palincă și trăiește din amintiri, vecine atotștiutoare și clevetitoare, azile de bătrâni, blocuri-ghetouri, pensionari ce nu pot trăi din pensie, miei tăiați în fața camerelor de luat vederi, brazi de Crăciun, colindători cu capra și slujbe de Paște, Munții Bucegi cu Babele cu tot, Egiptul cu Sfinxul și piramidele, Andreea Marin cu „Surprize, Surprize!” etc. etc. De fapt, o adunătură de imagini unele color, altele alb/negru (după ce criterii, Dumnezeu știe!), unele imitând stilul reportaje TV, altele cu cadraje și unghiuri pline de ifose, abitir căutate (în viziunea cineastului simbolice și poetice, în realitate penibile mostre de cinema depășit, învechit), cele mai multe, însă, imagini de umplutură, luate parcă din alte filme și lipite aici, pentru a încropi, cu chiu cu vai, un lungmetraj generos spus, scurtmetraj. În plus, o coloană sonoră excesivă, prolixă, enervantă și total lipsită de autenticitate („teme folclorice” culese și interpretate de Grigore Leșe, voice over utilizat nu ca formulă dramaturgică, ci ca o soluție in extremis ― o cârpeală făcută la post-sincron pentru a face filmul cât de cât inteligibil dialoguri artificiale rostite ca la microfon, adică fals, de (mari) actori o ambianță sonoră săracă și care sună a platou etc. etc. să ne oprim aici ― am acordat și așa un spațiu mult prea mare acestei încropeli cu pretenții numită Faraonul!
