Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



O farsă despre o farsă: ”Closer to the moon”


            Sub masca agreabilității, ultimul film al lui Nicolae Caranfil, Mai aproape de lună, lansează mai multe provocări, una mai subversivă decât alta. Filmul romanțează un episod nici până azi pe deplin înțeles din istoria epocii staliniste, evocat în documentarul lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist, o reconstituire dorită cât mai obiectivă, care, în același timp, să nu deranjeze pe nimeni, a evenimentului din vara anului 1959, care zguduise România stalinistă. Tocmai această abținere a regizorului-documentarist de la comentariul personal în fața unui fapt ce nu poate trece necomentat, este dinamitată, inteligent și (poate prea) dezinvolt, de Nae Caranfil.
            Coproducție multinațională, filmul Mai aproape de lună, a cărui acțiune se petrece în capitala Republicii Populare Române - este vorbit exclusiv în engleză, semn că, de pe o parte, autenticitatea nu face parte din prioritățile regizorale și, pe de alta, că publicul-țintă este în primul rând cel internațional - de unde o anumită convenționalitate și apăsare pe coduri tari a discursului istoric. Un iz nonșalant de Belle-Epoque răzbate nostalgic și subversiv (la adresa regimului comunist) din mizanscene în care vibrația proletcultistă este aproape exclusă.
            Se simte apăsat că filmul nu este un remake (acestea și-au spus cuvântul, în epocă și recent), ci o ”variațiune pe o temă dată” - gen aproape muzical. În aparență frivolă, pelicula nu este o dramă, ci o farsă care, pornind de la ideea de farsă politică a evenimentului evocat, se instituie ea însăși într-o multiplă farsă.
            Întrebarea în jurul căreia se învârte, legitim, filmul, este fatidicul ”De ce?”. De ce un grup de intelectuali evrei ilegaliști, cu cariere respectabile și legături solide în cercurile puterii, a comis un jaf din care era evident din start că nu se va alege cu nimic? Doar de dragul sfidării sistemului, în care au crezut și la a cărui instalare (se insistă explicit în film) ei înșiși au contribuit? Merita riscul cu viața pentru o farsă? Caranfil vrea să demonstreze că da, toată construcția dramaturgică vizând acest scop. Sub bagheta sa, declarat manipulatoare, cei cinci membri ai benzii (în film se amintește că, de fapt, au fost șase), capătă alura unor haiduci visători și nostalgici ai luptei ilegaliste, ale cărei nobile idealuri au fost spulberate de stalinism.
            O idee importantă a filmului - mai valoroasă decât teza istorică - este cinema-ul ca instrument nu doar manipulator, ci de complice la marile farse ale istoriei, pe care, prezentându-le ca benigne, de fapt le girează și camuflează - vezi geniala invenție a jafului real, filmat în văzul tuturor, în pretins scop de film educativ, film de reconstituire care se va realiza abia post-factum. Construită ca farsă (și receptată, în consecință, ca inocentă), istoria devine reală și seceră vieți, pentru a se reîntoarce în farsă. Iată o idee de rezonanță shakespeariană. Care se repetă mereu, sub alte forme, sub ochii nepermis de naivi ai contemporanilor noștri.
 

 
(Lumina literară și artistică nr. 1, 1 aprilie 2014)

Tags: closer to the moon, cronica de film, elena dulgheru, nae caranfil

Comments: