Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



O comedie larmoaiantă


     Radu Mihăileanu reia în Concertul o temă aproape lui, pe marginea căreia a croşetat şi în filmele anterioare (Trenul vieţii şi Va, vie et deviens!) - exilul ca moment decisiv al devenirii. Pentru ca tema sa să capete greutate, regizorul-scenarist o pregăteşte şi o livrează ca pe un moment de vârf (în scena-cheie din final, pe care se sprijină tot filmul) şi pentru ca aceasta să iasă aşa cum îşi doreşte, pune în scenă o întreaga artilerie dramaturgică şi cinematografică.  Cu alte cuvinte, găseşte un pretext juicy şi o ia la vale cu graţie. Un fost dirijor la Balşoi, retrogradat om de serviciu în acelaşi teatru de către Brejnev, gaseşte în biroul directorului o invitaţie de turneu la Paris pe care se decide să o onoreze împreună cu membrii evrei ai orchestrei pe care o conducea cu 30 de ani în urmă, muzicieni concediaţi atunci din motive antisemite, acum ajunşi muncitori. Ceea ce porneşte ca o farsă socială cu premise de succes (condiţiile puse la Paris de orchestra improvizată, drumul pe jos spre aeroport pentru ca autobuzele tocmite din Rusia dau ţeapă) continuă ca o partitură grosolană lipsită de măsură (vizele false puse de ţigani la aeroport sub ochii poliţiştilor; comportamentul sălbatic al muzicienilor ruşi care înnebunesc instant când văd Euro sau vând telefoane mobile chinezeşti la Paris). În final, totul se sfârşeşte ca o comedie larmoaiantă care se slujeşte de situaţii artificiale, psihologii superficiale şi de un bogat ambalaj sentimental ca să livreze "surpriza". Un concert de Ceaikovski frumos filmat, dar cam atât. 

 
(Şapte seri)

Tags: concertul, cronica de film, iulia david, radu mihaileanu

Comments: