„Caravana cinematografică” a lui loan Groşan este una dintre cele mai frumoase nuvele pe care le-am citit comparabilă cu cele „Nouă povestiri” ale lui J.D. Salinger sau cu „Ridicolele iubiri” ale lui Milan Kundera sau cu cele mai reuşite povestiri ale lui Bohumil Hrabal.
Nu o dată m-am gândit că dacă cineva ar dori să facă un film pornind de la această nuvelă are acolo scenariul, nu trebuie să schimbe mai nimic, doar să decupeze simplu scenele. „Caravana” lui Groşan este filmică, personajele şi situaţiile sunt atât de bine reliefate dramatic, că acest relief devine 3D de la primul schimb de replici. Există în felul în care prozatorul construieşte personajele un spirit de fineţe care devine joc al nuanţei, insesizabilă uneori ca şi tristeţea pluvială şi anemia locului unde nu se întâmplă nimic şi unde poposesc cu Caravana ca o arcă salvatoare actviştii de la centru, tovarăşul Tavi şi tovarăşul Anton. Flerul scriitorul desprinde aceste persoanje de funcţia lor, le transportă dincolo de orice acoperire ideologică la care invită cuvântul „activist". Tovarăşul Anton este un nostalgic cu o amintire care revine obsedant, legătura sa primejdioasă şi incomprehensibilă cu fiica grofului, o fată a cărei tristeţe maladivă şi apropiere tulburătoare a rămas adânc imprimată în memoria lui, iar tovarăşul Tavi este un timid care încearcă să pompeze ceva adrenalină în sângele câtorva săteni speriaţi, dar nu dincolo de limitele unei viclenii ancestrale a lui „ce e val ca valul trece", şi care amestecă lozincile bâlbâit în faţa învăţătoarei satului. Niciunul dintre aceşti doi activişti nu are ceva malefic, niciunul dintre săteni, de altfel, nu are o miză politică reală, o ostilitate manifestă, aşa cum nu există nici entuziasmul forjat manufacturier din filmul de propagandă. Majoritatea personajelor lui Groşan trăiesc într-un limb, într-un loc uitat de lume, peste ele istoria trece indiferent, fără amintiri, peste poticnirile patriotarde ale învăţătorului, Domnul Benea. Caravana cinematografică era un mijloc de propagandă popular în anii '50, prin care filme sovietice şi ulterior şi cele câteva filme româneşti, gen
Răsună valea (1950) al lui
Paul Călinescu, erau difuzate „maselor largi populare" de la sate. Tema anticomunistă există aluziv şi în povestirea lui Groşan, însă prozatorul priveşte parcă în altă parte, la o lume ale cărei dimensiuni mărunte face ca orice ideologie să cadă în derizoriu, unde curgerea anotimpurilor şi curgerea caravanelor şi comisiilor de la centru urmează acelaşi flux şi reflux al neantului, iar ivirea unui Făt-Frumos cum este activistul de la centru călare pe maşina de iluzii nu salvează de la adormire nici prinţesa deghizată în învăţătoare şi nici satul aţipit.
Titus Muntean citeşte nuvela lui Groşan şi nu înţelege nimic din ea, binele şi răul nu stau faţă în faţă, nu avem antiteze, nici conflicte de clasă. Nu-i nimic, regizorul le inventează, precum antiteza între comuniştii răi, Tavi (
Dorian Boguţă) şi Anton (Alexandru Georgescu), şi patriotul deghizat, Plopu (Ovidiu Ghiniţă), care stinge lumina în sat ca activiştii să nu mai poată difuza filmul. În orice comunist se ascunde o fiară provizoriu reprimată, timidul Tavi cunoaşte o metamorfoză în doi timpi şi trei mişcări când întâmpină o rezistenţă minimală a fetei, Corina (
Iulia Lumânare). Şi ca totul să fie cât mai credibil, chipul său dobândeşte contururile aspre ale unui viitor torţionar, iar parpalacul de piele pe care-l purtau cu succes legionarii din filmele lui Sergiu Nicolaescu în frunte cu Paraipan jucat magistral de
Gheorghe Dinică este menit să accentueze latura gangsterească a celor doi acoliţi. În acest sens, pe linia antitezei, Plopu poartă o veche manta soldăţească. Înainte de a pleca, tovarăşul Tavi nu ratează să-i mai facă o ultimă vizită Corinei şi s-o violeze. Timidul îndrăgostit a devenit peste noapte lombrosianul exponent al comunismului care practică raptul în toate modurile cu putinţă. Cu concursul lui Anton, tovarăşul Tavi iniţiază o anchetă în toată regula şi află un mic secret de alcov cu care-l şantajează inutil pe primarul Tanasie (
Mircea Diaconu) punându-l să semneze un proces verbal autoincriminatoriu. Nimic din toate acestea nu se află în nuvelă, iar adaosul lor îi denaturează sensul, o mistifică şi o reciclează doctrinar. Povestitorul el nu scria o nuvelă cu (anti)teză precum „Desfăşurarea” lui Marin Preda, miza sa este literară şi nu politică. Dovadă că singura anchetă din nuvelă este una de o ironie tandră aproape, miliţianul satului, Gică Atanasiu (Cristian Szekeres) silindu-l pe Darcleu (Mihai Motoiu), ţiganul satului, după tot canonul unei anchete la Securitate, să-i spună un basm. Miliţianul ascultă răpit această Sheherezadă locală, al cărei gust pentru muzica venită pe calea undelor îl aminteşte porecla sa. Episodul nu lipseşte din film, dar capitalul său de sensibilitate melancolică şi nuanţă ironică este ratat. Ţiganul îi spune miliţianului un basm atipic, un basm trist şi fără sens ca şi viaţa acestor personaje, la fel ca şi povestea de dragoste dintre Tavi şi Corina care se sfârşeşte înainte de a începe. Ceea ce iarăşi nu prinde Titus Muntean în acest film este magia pe care o creează comicul trist al nuvelei lui Groşan; inteligenţa scriitorului de a creiona inefabile, ezitări, accente subtile, eboşe nostalgice din stereotipii şi lirisme conjuncturale,
mixing memory and desire, îi scapă printre degete. În loc de aceasta, regizorul face din nuvelă un film tezist, mediocru, unde fiecare personaj se încadrează la stânga sau la dreapta, bun sau rău.
Realizez cu filmul lui Titus Muntean că în mod ironic ceea ce nu a reuşit să defecteze prin cenzură şi alte obstrucţiuni regimul comunist în privinţa unor prozatori intratabili, reuşeşte în contextul unei depline libertăţi un regizor mediocru întorcând mânuşa ideologiei pe dos, transformând în alb şi negru un tablou social complex. Un alt fapt care face ca filmul să pară sărac ţine de jocul total neperformant al actorilor, poate cu excepţia lui Pişta (Eduard Cârlan), mai ales în scena în care se declanşează scena de epilepsie, un singur grosplan excelent al unei figuri desfigurate de criză şi în acelaşi timp gâtuite de emoţia pe care i-o lasă vizionarea primului şi probabil ultimului film din viaţa lui. Pe alocuri, se remarcă prin prestaţia actoricească Plopu (
Ovidiu Ghiniţă) şi Tanasie (Mircea Diaconu). Sentimentul de artificial, de însăilat, te urmăreşte pe tot parcursul filmului: Domnul Benea (Nicolae Urs) este artificial într-un mod artificial aşa cum Tavi este timid într-un mod care insinuează devenirea sa ulterioară, un reprimat, un frustrat, iar scena în care încearcă să se masturbeze în sala de proiecţie, pe întuneric, urmărind dezvelirea neintenţionată a piciorului domnişoarei Corina este de un grotesc trist şi stupid îndepărtându-se complet de personajul din nuvelă care-şi păstrează cumva inocenţa chiar şi învins. În nuvela lui Groşan viaţa bate ideologia, dar nu contrapunându-i un contradiscurs similar, o teorie a libertăţii sau a rezistenţei, ci gestul uman, nu prin sentinţe, ci prin ironie. Domnul Benea se află prizonierul unui tip de discurs encomiastic-patriotard bricolat din clişee osificate la fel de moarte ca limba moartă a ideologiei. Darcleu îşi manifestă nedumerirea cu privire la proprietatea colectivă, dubitativele sale reflectă din plin incapacitatea propagandei de a fixa spiritul şi sensibilitatea într-o convenţie, de a-şi subordona integral viaţa. Formele contestatare nu sunt programatice, fac parte dintr-o rezistenţă organică a viului în faţa artificiului omogenizator şi mortificant. Ceea ce este aici neînsemnat, aceste vieţi risipite, destine mărunte nu se lasă apropriate, jocul de cărţi îşi reia cursul asemeni respiraţiei arhaice a transhumanţei. Alte „caravane" se anunţă, jocul continuă etern la acea margine de lume, şi doar pe nesimţite jucătorii se schimbă.
