O zguduitoare farsă−tragică este Reconstituirea, și a defini astfel filmul lui Pintilie nu însemnează decât pur și simplu a-l numi, dintr-o firească, dar, uneori, atât de vinovată prejudecată de a supune opera de artă unui nomenclator de genuri.
Există în acest film o tragică inconștiență a personajelor care înscenează pretins inofensivul joc „de-a reconstituirea”, „de-a cinematograful”, „de-a arta” în cele din urmă, o monstruoasă iresponsabilitate în înțelegerea educativului ca siluire a realității, în încercarea obstinată de a reface cu orice preț irepetabilul, autenticuI, ireversibilul, mai mult, întâmplătorul (procuroruI însuși mărturisește că pretextul „grav” al filmului este, practic, o simplă „întâmpIare”). De aici impresia de farsă, de grotesc, de tragicomedie din ridicarea accidentalului la nivelul semnificativului, operație aparent inofensivă, practic tragică în consecințele ei. Cu atât mai tragică, cu cât anchetatorii nu sunt (admirabilă intuiție a scenariștilor Lucian PintiIie și Horia Pătrașcu și a regizorului) niște „neoameni”, ci niște foarte terestre și comune exemplare umane, înarmate cu duhul blândeții, cu înțelegere și, chiar, compasiune. Culpa lor este deci nu premeditarea, nu intenționalitatea, ci inconștiența. Ei sunt actorii unei piese pe care n-au scris-o, dar o interpretează senin, banal pescuind, mâncând mure, fugărind gâște, ascultând muzică, privind la televizor...
Un singur personaj lucid în Reconstituirea: profesorul Paveliu, un rațional ― din păcate numai contemplativ, ineficient ca disponibilitate de acțiune practică. Paveliu are oroare de fals, o și spune, o oroare nu numai intelectuală, dar și fizică, senzitivă.
Victimele inconștienței vor fi inocenții, adolescenții sacrificați stupid din necesități, chipurile, educative. Violența lui Pintilie este aici justificată nu numai artistic, dar mai ales omenește. Regizorul este un intransigent, angajat civic în opera sa. Reconstituirea este astfel filmul unei conștiințe și al unei atitudini. O atitudine care vine, firește, din structura artistului, dintr-o credință profundă a sa în umanism, în posibilitățile care se oferă cineaștiIor noștri de a exprima realitățile timpului, azi, aici, acum, dintr-o conștiință profund responsabilă în raport cu angajamentul esențial al artistului în socialism.
Dar Reconstituirea este nu numai filmul unei conștiințe, ci al unui artist, al unui cineast adevărat. Ideea înseamnă, aici, un extraordinar simț al atmosferei, o perfect stăpânită știință a gesturilor și mișcărilor, o sensibilitate stranie pentru capacitatea de sugestie, aproape inexplicabilă Iogic, a obiectelor și spațiului sonor. Lucrurile, natura și sunetele, lumea minerală, amorfă, participă în Reconstituirea Ia crearea unei stări psihologice de perpetuă neliniște. Ceva amenințător se degajă din scârțâitul ușilor, din susurul unui râu din stridența unui claxon, din cIinchetul paharelor și bâzâituI televizorului, din urletul unui stadion, din șuieratul trenurilor, din uruitul stăvilarului sau din foșnetul frunzeIor.
Presentimentul unui iminent deznodământ tragic se naște, ciudat; nu din replică, nu din personaje, ci din spațiul fizic, din lenevia aparatului de filmat care se plimbă peste obiecte și personaje, le înregistrează, le inventariază parcă impasibiI, dar cu insistență. Sergiu Huzum este prezent în film, paradoxal, prin discreție; aș spune prin absența lui. Subtilitatea operatorului însemnează o totală lipsă de ostentație în cadraje, un refuz al spectacolului plastic, al șocului vizual. Inutil a spune că simplitatea, firescul extraordinar al fiecărui cadru, este, de fapt, rodul unui rafinament de artist autentic. Sergiu Huzum e, indiscutabil, unul dintre aceștia. Trebuie spus, de altfel, și că poate nici o altă peliculă românească nu a beneficiat de o atât de cinematografică scriitură ca aceea a Iui Horia Pătrașcu.
Nefirescul înscenării la care asistăm, falsitatea actului ce se vrea „autentic” și „artistic”, prin asta de două ori vinovat, se traduce cinematografic printr-o construcție temporală specială a filmului. Timpul se dilată și se strânge nu într-o ordine reală, ci strict dramatică, una construită de regizor cu minuție și armonie contrapunctică. Reconstituirea deține atributeIe formaIe al unei opere clasice, aristotelice, în rigoarea sa dramatică: expoziție, conflict, punct culminant, deznodământ, unitate de timp, spațiu și acțiune. Pe această schemă dramatică, Pintilie construiește un film modern nu numai ca problematică, dar mai ales ca limbaj.
Cu adevărat senzațional este modul în care un film realist până în cele mai mici amănunte (decor, replică, costum, cadru natural, univers sonor etc.) devine tot timpul alegoric. Este o performanță rară să numești în același timp concretul și ideea, să sugerezi gândul abstract prin elemente extraordinar de concrete ca prezență fizică.
Și mai există o subtilitate, una esențială, supremă ca gest artistic și civic, anume aceea a genericului, unde vedem pe Pintilie însuși participând la film, prezent acolo cu conștiința și talentul său. Prin valoarea sa ieșită din comun, filmul reprezintă o șansă pentru cinematografia românească ― nu o cale singulară, dar o șansă singulară. de intervenție activă, problematică, prin artă în viața socială.
A fi spune Sartre, înseamnă a fi implicat. Pintilie este aici. Și prin el, noi toți.
