Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Nunta mută - sol al unui val teatral?


     Penultima premieră românească a anului, filmul Nunta mută, nu e doar debutul în regia de film a actorului şi artistului complex Horaţiu Mălăele, ci marchează totodată şi debutul unei serii de patru, ba chiar de cinci filme încredinţate, cu finanţare publică, unor regizori de teatru. Alexa Visarion, unul dintre cei patru realizatori cu acest profil, creditaţi de CNC la contestatul concurs din decembrie 2006, a obţinut, între timp, finanţare pentru încă un film, deşi nu se ştie când va vedea lumina ecranului produsul său anterior. Comilitonii plutonului, Alexandru Darie şi Silviu Purcărete, nu sunt nici ei decişi să-şi facă publice, în viitorul previzibil, experimentele. Sunt suficiente motive pentru a adopta o formulă cronicărească extinsă în vederea discutării acestui sol al unui eventual "val" teatral în filmul românesc. (Valerian Sava)

     Bal mascat la Nunta mută

     Debutul actorului Horaţiu Mălăele cu lungmetrajul Nunta mută a suprasolicitat, cu siguranţă, aşteptările şi, din păcate, a abuzat, cu sau fără mască, de teatralism şi de exhibiţionism. Succesul de public pe care filmul l-a avut la o proiecţie specială de la Cluj, în cadrul Festivalului Transilvania, alimentează, din nefericire, păcatul vanităţii ascuns sub masca unei poveşti care rezonează sensibil cu frustrările şi cu inocenţele - mai mult sau mai puţin vinovate - ale erei postcomuniste. Pe de-o parte, pretenţiile recuperatorii de piesă serioasă cu accente de râsu'-plânsu' îi mulţumeşte pe intelectualii fini şi abandonaţi, amatori de Menzel, iar pe de altă parte, satisface şi dispoziţia pentru lejere năstruşnicii ale unui public mai relaxat, mare consumator de Kusturica. Realmente cu o distribuţie de nuntă, filmul comite un alt păcat: pe acela al lăcomiei similiestetice, previzibil oarecum, atunci când este vorba despre debutul unui om de teatru foarte experimentat şi talentat. Numai că povestea este ticsită de clişee narative şi este agresată de simboluri facile, Mălăele fiind foarte dispus să facă un negoţ profitabil pentru toată lumea. Oricând şi oricum, dialogurile pretins amuzante şi glumele grosolane rostite în tonuri şcolăreşti au exact efectul invers şi nu reuşesc să amuze decât personajele care le rostesc. Ce este mai trist e că drama devine stridentă şi dezechilibrată, în termenii metaforici ai unei nunţi-victime a sinistrei dominaţii comuniste. Tot constructul "mut" este ostentativ, pestriţ şi, de fapt, foarte zgomotos, acolo unde ar fi fost nevoie de subtilitatea sau de complexitatea unui mesaj care să depăşească gradul minim al declaraţiei "comunismul este/a fost rău".
Filmul lui Mălăele este superficial şi demonstrativ, explicându-ne la fiecare pas chiar motivele pentru care ar trebui să ne emoţionăm sau să ne amuzăm. În cadre frumos filmate şi foarte decorative, suntem vânaţi să primim pe tavă fiecare detaliu şi suntem chiar verificaţi dacă am înţeles corect mesajul. O astfel de poveste ar fi putut, cu mai multă inspiraţie şi măsură, să ne lase muţi. Dar... (Ileana Bîrsan)

     Nunta ca înmormîntare a cinema-ului

     După multe filme româneşti care de care mai lipsite de vlagă, de şarm şi de cinema (exceptând Restul e tăcere şi Boogie, peisajul de anul ăsta e trist rău!), vine unul care vrea să spargă tiparul şi să se reîmprietenească cu publicul. Ar fi fost frumos dacă ar fi putut, dar eu nu cred că va reuşi şi, oricum, păcat de rezultat. Actor de renume, Horaţiu Mălăele debutează ca regizor de film alături de o cohortă de actori bine ştiuţi din teatru, pe care îi aduce în cadre - doar e o nuntă, nu?! Că şi-a dorit să facă regie e poate o dorinţă firească, un experiment, dar nereuşit.
Acţiunea e plasată într-un sat românesc, în 1953, sub stalinism, însă filmul are şi coperţi situate în ziua de azi, groase şi neinspirate. Jocul e "ca la teatru" şi "ca la nuntă", filmul funcţionând ca o reprezentaţie de bâlci, cu pantomimă. Vrea să fie pitoresc, dar e haotic, cu intenţii bune, care ştim prea bine ce pavează ele... Plus muzica lui Alexandru Andrieş, care se crede un Bregovic local, în timp ce Mălăele vrea să fie ba Fellini, ba Kusturica. Subiectul tratat în cheie caricaturală poate jigni istoria (nu, nu e ca la Benigni sau ca în Trenul vieţii). Şi mai ales montajul, dezastruos, care încearcă să facă poante ca în filmele burleşti; Sta(li)n şi Bran - ce amalgam exotic! "Nuntă" într-adevăr mută - o înmormântare de cinema. (Alin Ludu Dumbravă)

     Balcanism, teatralitate şi recurs la clasici

     Debutul ca regizor de film al lui Horaţiu Mălăele nu este unul nefast pentru cinematografia românească. Nunta mută este un film balcanic onorabil - deopotrivă pitoresc şi tragicomic, plin de culoare şi de vitalitate -, care poate prinde atât la publicul autohton, cât şi la cel străin, atras încă de reţeta brevetată, acum vreo două decenii, de Kusturica. În esenţă, Nunta mută este un film cu marginali - categorie în care intră nu doar piticii (Sile şi "jumătatea" sa) sau "nebunii" (Coriolan şi Smaranda), ci întreaga comunitate, dispensabilă pentru Istoria necruţătoare. În distribuţie regăsim atît de mulţi actori cunoscuţi (din teatru, cinema şi/sau televiziune), folosiţi în dificile scene colective, încât meritele regizorului sunt incontestabile. Era de aşteptat ca interpretările actoriceşti să fie prea teatrale (Valentin Teodosiu excelează aici), însă teatralitatea este eficientă în lunga secvenţă a "nunţii mute", care ar merita să intre într-un top al celor mai bune momente comice din istoria filmului românesc. Pe lângă umor (prea adesea grosier, aşa cum se întâmplă în scenele din crâşma sătească sau în "copertele" ce fac legătura cu planul prezent), Nunta mută dă dovadă uneori şi de (auto)ironie, şi de intertextualitate postmoderne. Urmăriţi, de pildă, secvenţa alb-negru (doar steagul comunist îşi păstrează roşul ameninţător) în care reprezentanţii vremurilor noi din sat, interpuşi între jurnalul de actualităţi cu "tătucul" Stalin şi masele venite să se culturalizeze, devin protagoniştii unui spectacol de un comic burlesc, chaplinian.
     Totuşi, încercarea de a transpune pe ecran o atmosferă tipic felliniană ("amarcordiană") este sortită eşecului (în episodul cu circul, şi mai ales scena liric-prevestitoare cu marioneta). Există şi alte elemente ce nu-şi găsesc rostul în film, cum ar fi dialogul dintre pitici în labirintul cu oglinzi. Dornici să fure ochii spectatorilor, Horaţiu Mălăele şi scenaristul său, Adrian Lustig, ajung să neglijeze psihologia personajelor: oare ce îl determină pe ginerele interpretat de Alexandru Potocean să accepte (din) senin măritişul? Deşi, în general, echipa tehnică îşi face bine datoria (imaginea lui Vivi Drăgan Vasile e chiar remarcabilă), nu lipsesc nici greşelile de continuitate: după ce e doborât de către ofiţerul sovietic, primarul comunist (Alexandru Bindea) nu mai are sânge pe bărbie într-un plan apropiat. (Mihai Fulger)

     Necreditabil, la nivelul ansamblului

     Un experiment de teatru în film, Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele oferă un spectacol ingenios, spumos şi delectabil la nivelul actorului şi al scenei, amestec de pantomimă, film mut şi comedie bufă, însă devine necreditabil la nivelul ansamblului, din cauza ciocnirii neinspirate a registrelor. (Angelo Mitchievici)

     În absenţa unei şcoli de film

     Nunta mută are de câştigat - la a doua vizionare. Văzându-l prima dată la Cluj, la TIFF-ul din vară, nu mi-a plăcut deloc, iar standing ovations din sala Teatrului Naţional m-au îngrozit. Vin din nou vremuri grele pentru critica de film, mi-am zis. Revăzând însă filmul, groaza s-a mai atenuat. Îmi pot acum explica mai bine misterul delirului public festivalier de la TIFF, fiindcă mi-am reactualizat o formulă critică la care obliga succesul contrariant al unor filme de acum 40-50 de ani. "Cinematograful e uneori mai puternic chiar şi decât deficitul de talent al unor realizatori", îmi ziceam atunci, la unele producţii de Mircea Drăgan şi de alţii asemenea (Setea, de pildă). La Nunta mută e vorba de altceva, dar cu unele similarităţi. Nu talentul e în deficit, ci (sumar vorbind) şcolarizarea filmică a regizorului, cu tot ceea ce implică ea în materie de cultură şi de estetică specifică la zi, ca ştachetă recunoscută a unei şcoli de film formatate ca atare, cu racorduri intrinseci greu de ignorat. În cazul nostru, pare însă uşor. (Valerian Sava)
 

 
(Observator cultural, noiembrie 2008)

Tags: alin ludu dumbrava, angelo mitchievici, horatiu malaele, ileana birsan, mihai fulger, nunta muta, valerian sava

Comments: