Nu există film bun care să nu spună ceva interesant despre omul nou

     Probabil fiindcă cineaștii noştri nu sint prea ușor în stare să descrie pe omul nou, se reped ei ca la un colac de salvare la filmul istoric, unde nu mai au nicio obligație față de suspomenitul și aşa de incomo­dul „om nou”. E drept că acest om nou e greu de zugrăvit, căci nu se compune dintr-o fişă antropometrică, ci din sute de conduite pe care le are şi omul vechi. Doar că omul vechi le are altfel.
     Problemă dificilă. Dar nu chiar aşa de dificila. Filmul lui Mureşan, după romanul lui Teodor Mazilu, o dovedeşte. Căci este un film bun. Și nu există film bun care să nu spună ceva interesant despre omul nou, despre misteriosul şi încă imperfect cunoscutul om nou. Mi s-a întâmplat (în scris, sau la universitate sau la TV) să analizez peste o sută de filme bune. De fiecare dată găseam în ele o informaţie nouă de psihologie despre omul nou. Aş dori să adaug că şi reciproca e adevărată. Nu numai orice film bun conţine informatii despre omul nou, dar şi invers: e deajuns ca un film să cuprindă ceva din omul nou, pentru ca acel film să fie, cu necesitate, un film artisticeşte bun.
     Pentru toate aceste motive am văzut cu plăcere filmul lui Mureşan şi Mazilu, unde ni se zugrăveşte, în profunzime şi în fineţe, ceva din portretul acestui om al zilei noastre. Se numeşte, aici, „Nea Viţu” şi este interpretat de Octavian Cotescu. Ca orice om zis simplu, el are o psihologie foarte complexă. O primă trăsătură este oroarea lui pentru acel gen de inteligenţă care se numeşte şmecherie. Magistrală a fost scena in care îl ocărăşte şi îl ironizează pe fiul său de 16 ani, care, ca să apuce să ia paine la brutărie (unde stocul era scurt şi coada lungă) a ticluit următoarea deşteaptă scamatorie: a împrumutat de la o vecină un sugaci aflat în pană de lăptat, pentru ca acesta să ţipe ca din gură de şarpe, şi astfel, coada, înduioşată, să-I autorizeze pe falsul frăţior să taie coada şi să sară rândul. Altă trăsătură - destul de curioasă. Nea Viţu are un profund dispreţ pentru acei care, când se duc la uzină sau de la uzină acasă, se-ntorc, ca să zicem aşa, cu mâna goală, adică fără să fi observat, pe drum, niciun detaliu de psihologie, niciun „document omenesc”. Curios. De ce oare pretinde el oamenilor să aibă în viaţă atitudine de scriitor, de viitor romancier? Foarte simpIu.
     Pentru că comunistul Nea Viţu ştie că trebuie să ne preparăm din timp pentru meseria - nu de om de litere - ci de conducător de oameni, de guvernant - mare sau mic. Și prima obligaţie a celui ce conduce - mult sau puţin - viaţa obştească, este să cunoască bine oamenii, reacţiile lor, gândurile lor sau, ca să întrebuinţăm o expresie care face parte din abecedarul activistuIui, să cunoască „starea de spirit”. S-o cunoască, s-o recunoască la alţii, să o provoace la alţii, la cât mai mulţi. Această atitudine a eroului nostru, magistral zugrăvită în romanul lui Mazilu, este destul de bine redată în film. Nu era uşor. Astfel de delicate probleme de psihologie cer desfaşurări literare abundente, care se lovesc de timpul limitat al operei cinematografice. Totuşi, graţie alegerii iscusite a replicilor şi jocului bine compus al lui Octavian Cotescu, am avut limpede imaginea acestei interesante trăsături. Păcat că filmul n-a folosit o scurtă scenă din roman, cand Nea Viţu, cu sfinţenie, face colecţie de gazete unde se reproduce vreo gogomanie spusă de suveran sau vreo comică tâmpenie expectorată de Mareşalul cel Sfânt.
     Le păstrează Nea Viţu, aceste file de prostolog, ca pe nişte piese de muzeu. Interesant, căci activistul are datoria să vâneze nu numai virtuţi și caractere, dar şi păcate şi neghiobii.
     Interesante sunt conversaţiile lui cu Tuţuleasca (interpretată în film de Gina Patrichi), unde iese şi mai tare în relief această „onoare de a înţelege” pe care o are omul nou. Această nobilă dorinţă, Nea Viţu a stârnit-o şi în sufletul unei femei simpluţe şi neajutorate (Tuţuleasca), încântată de câte ori, graţie lui Nea Viţu, a mai priceput încă ceva. În acele momente de fericire, ea simte nevoia să se izoleze, să se ascundă undeva singură, ca să guste şi să rumege norocul „de a fi înţeles”. Când Nea Viţu se căzneşte să găsească cuvinte mai pe înţelesul tuturor, ca să se pună la nivelul Tuţuleascăi, aceasta îl roagă să nu se căznească, să vorbească oricat de „cult”, că-şi bate ea capul să priceapă şi aşa. Sunt magnifice şi înduioşătoare aceste peisaje sufleteşti, care abundă în romanul şi în filmul Bariera.
     Interesant şi contrastul între cei doi principali prozeliţi ai eroului nostru. Tuţuleasca aleargă pasionat după explicaţii şi lămuriri. Rădiţa, interpretată de Mihaela Mihai, dimpotrivă: primeşte toate ideile tatălui ei, Viţu, ca pe ceva a priori verificat. Instinctiv, aproape refIex şi mimetic, adoptă ea aceeaşi generozitate în idei, aceeaşi delicateţe în sentimente, aceeași decenţă şi a­celaşi respect în relaţiile cu oamenii, purtare pe care în tot momentul i-o transmite, fără cuvinte, taică-său. Acest personaj feminin este o încântare şi un paradox. Rădiţa, n-are ni­mic din distincţia unei „cucoane”. Este tot ce poate fi mai „fată din popor”, dar nu are nimic vulgar. Este într-însa, în tot ce face un haz, o veselie de Gavroche, o zburdălnicie care contrastează cu seriozitatea, cu gravitatea cu care judecă toate Iu­crurile. A fost o bună idee a regizorului de a fi adăugat, la sfâirşitul filmului, o scurtă secvenţă de dra­goste, compusă din câteva cuvin­te totodată sobre şi patetice. În schimb, a fost păcat că nu s-au introdus în film plimabările ei cu băiatul pe care îl iubeşte (dar nu i-o spune), băiat care şi el o iubeşte (dar nici el nu i-o spune). Aceste plimbări se petrec într-o nostimă şi agasantă ambiguitate. Şi ea, şi el (Dan Nuţu) au o sarcină de partid: să lipească şi să difuzeze manifeste. Ca să nu pară suspecţi polițiștilor, partidul le dă „sarcina" să se prefacă prin vorbe şi mai ales prin gesturi că sunt... doi îndrăgostiţi. E, cum spuneam, foarte nostim să ne între­băm dacă, atunci când, trecând pe-a­colo un sergent, ei se simt datori să se sărute, e zic, nostim să ne întrebăm dacă le pare bine că au acest prilej sau dacă le e ciudă că trebuie să aibă (unul faţă de altul) aerul că doar se prefac; şi la care din doi ciuda (re­pectiv plăcerea) e mai mare? Cum spuneam, păcat că nu s-a „lucrat" această scenă. (În schimb, vom vedea că alte schimbări faţă de roman au fost cîştiguri, şi nu pierderi).
     Dar să revenim la Nea Viţu, la „omul nou", a cărui Iistă de originale trăsaturi nu s-a terminat. Găsim la el o adevărată oroare pentru un obicei (care este, poate, în fond, cea mai abjecta dintre crime) — obiceiul de a practica sentimentul de proprieta­te privată aplicat abuziv unei fiinţe omeneşti. Eroul nostru se indignează când vede că o femeie, în relaţiile ei cu bărbatul, este „supusă” (chit că sclava îşi ia revanşa păcălind, trişând, minţind, trădând). Soţia sa, Dorina, moartă timpuriu, era o fiinţă mândră, care nu admitea să i se poruncească. De aceea alesese ca bărbat pe acest admirabil Nea Vițu, cu sufletuI căruia sufletul ei fuzionase într-atât, încât între ei nu exista meu şi tău, dau şi iau. Când se certau, asta era la ei o joacă şi o complicitate. Când, în focul jocului, el striga mai tare, ea îi spu­nea: „Nu ţipa aşa, că vecinii o să creadă că-i adevărat!". Ca să vă daţi seama de nobleţea şi curajul moral al acestei femei, voi aminti că, ştiind (şi eI şi ea) ca peste câteva clipe are să moară, ea spune: 
     — Şi zii aşa, Viţule..,   o făcui şi p'asta...
     Toată partea din roman cu soţia lui Viţu a fost eliminată din film. Probabil că nu se putea altfel: de vre­me ce însuşi romancierul, care a făcut şi scenariul, a vrut aşa. Acesta este inconvenientui poveştilor unde ai prea muIte de spus. Trebuie, cu durere, să renunţi la o mulţime de frumuseți. lar episodul cu Dorina era prea important pentru a putea fi tratat sumar. Probabil că autorii au găsit că e preferabil, tocmai de aceea, să-I suprime de tot.
     În schimb, filmul aduce romanului schimbări şi adaosuri bune. De pildă, personajul pictorului bătrân e înlo­cuit cu un pictor mai tânăr (Besoiu), care se potriveşte mai bine cu firea lui jumătate sceptică, jumătate entuzias­tă, sau, dacă preferaţi, jumătate melancolică, jumătate înfocată: Deasemena, a fost bine că Lucica, „târfa" de care pictorul fusese nebuneşte îndrăgostit, devine nu soţie de mare grangur, cu neverosimile tandreţi pen­tru copii şi mamă, ci şmecheră amantă de inspector de poliţie. Deasemenea, util esteticeşte a fost momentul când secătura de băiat „deştept" aI lui Nea Viţu îl trădează pe tata-său poliţiei. Nu prea îşi dă el seama de gravitatea faptei sale, dar urâciunea ei e aceeaşi. Adaos fericit este deasemenea insistenţa asupra personajului Călă­rețu, pungaş care împarțea juma-juma cu plutonierul de jandarmi, personaj magistral lucrat de Gheorghe Dinică. Fără sa mai vorbim de marele adaos care este personajul Rădiţa. In roman, ea doar exista. În film, devine o încântătoare performanţă actoricească. De altfel filmul a avut o distribuţie de zile mari. Şi n-am pomenit încă de Albulescu (inspec­torul), de Caragiu (şeful postuIui de jandarmi), de Draga Olteanu care în numai două scene face, pentru atmosfera de mahala şi obrăznicia de mitocancă chiabură, mai mult decât tot restul trupei.
     Din motive, probabil aceleaşi cu cele care au dus la suprimarea per­sonajului soţiei, s-a eliminat o lungă parte din roman: eroica misiune, explozia provocată într-o uzină controlată de nemţi. Aci aş avea şi eu de spus o vorbă. Cred că, din punct de vedere al esteticii cinematografice, s-a făcut bine că s-a făcut aşa. Din toată desfăşurarea ... filmului se vede clar şi deajuns că personajul e un activist important. Şi faptul că nu ni se arată concret realizările lui, asta adaugă la ambianţa de secret şi conspiraţie a acestei perioade de ilegalitate. Plus că discreţia e o bună calitate oriunde şi oricând. De altfel; această eIiminare a fost compensată prin adăugarea scenelor de închisoare. Care poate că au fost cam lungi, dar care aveau o a!tă calitate cinematogra­fică: sugerau !ungimea detenţiunii, a regimului de celulă, care justifică folosirea insistentă de oniric – flash­back, voce off, adică cele trei tipice ocupaţii ale prizonieruiui închis în­tr-o ergastulă de doi metri pe doi.
     Vreau să termin cu încă o obser­vaţie de psihologie. Eroul îl întreabă ceva pe pictor. Acesta îi răspunde cu arţag: „Ți-am mai spus-o o dată! De câte ori vrei să ți-o spun?" — „De două", răspunde Nea Viţu. Acest răspuns care, concret vorbind, ex­primă doar un adevăr practic de aritmetică, avea în acelaşi timp un tâlc moral profund. Această cifră două e cât un întreg program de etică  politică. Înseamnă: nu te mulţumeşti niciodată cu o singură informaţie; fă-i contra-probă; verifică încă o dată. Bineînţeles, ar fi stupid să veri­fici de o mie de ori. Dar încă o dată, aceasta se cheamă confirmare şi seriozitate şi răspundere.
     Amintesc că această admirabilă scurtă replică-cheie figurează şi în film.