Cum or fi sunat indicaţiile de regie ale lui
Mircea Daneliuc la
Legiunea străină? Judecând după rezultat, îmi imaginez ceva de genul ăsta: “Începem cu secvenţa numărul… de fapt dă-o dracu’, tot aia e! Voi, ăia mascaţii! Vreau să vă văd cum fugiţi de colo-colo cu găini în braţe. Aşa, că e gripă aviară… apocalipsă… dezastru… Unde e baba violată? O vreau întinsă pe calea ferată, ţipând ca din gură de şarpe. Aşa. Voi doi! Tu încerci să-i bagi ei mâna în chiloţi, tu te zbaţi în braţele lui şi-i zici… de fapt zi-i ce vrei tu, că oricum n-o să se audă! În spatele vostru vreau să văd soldaţi care aleargă în dezordine. Aşa… apocalipsă… dezastru…. Cum se vede pe cameră? Imaginea e galbenă? Bun. E nasoală? Bun. Vreau să se vadă bine ruinele combinatului, cu ce-a mai rămas din literele alea care zic «Trăiască Republica Socialistă România!». Aşa… apocalipsă… dezastru. Rică Răducanu unde e? De fapt, lasă că-l băgăm în cadru’ următor! Ah, uite-l! Hai noroc, nea Rică! Ia să-mi treci şi matale cu gipanu’ prin cadru, ca să fie ca lumea: apocalipsă, dezastru… Acuma, voi trei! Vă antrenaţi la karate şi în timpul ăsta vă înjuraţi. Hai nu-ţi mai repeta replicile alea, că nu trebuie să se înţeleagă! Eu le-am scris, eu le dau dracu’! Important e să se audă din când în când: «Chizda mă-tii! Chizda mă-tii!» Dar cu accentul ăla frumos, da? Bine. Atenţie! Motor! Acţiune! Apocalipsă! Dezastru! Toată lumea şo pă toată lumea!”.
Indiferent ce s-a întâmplat în realitate la filmări, ce-a făcut Daneliuc nu se poate numi regie. În
Legiunea străină nu există mizanscenă, ci doar vânzoleală inumană, după cum nu există dialog, ci poluare fonică. Vânzoleala e inumană, nu pentru că Daneliuc ar fi neomenos cu personajele sale sau pentru că acestea ar fi caricaturale (ar fi fost bine să fie: o caricatură reuşită e o esenţă de umanitate), ci pentru că ele nu sunt personaje – sunt doar surse de zgomot şi explozii de activitate derizorie. Daneliuc nu-i dă nici unuia destul contur ca să se poată distinge în vânzoleala generală şi nu evidenţiază nicio voce pe fundalul de vacarm. De fapt, nu există fundal şi plan apropiat, nu există focalizare, nu există decât o mâzgă audio-vizuală, pe care Daneliuc o întinde uniform, secvenţă după secvenţă. Cum a ajuns să producă o asemenea non-artă? De la Revoluţie încoace, el are aerul unui regizor care nu se poate hotărî între a mai face un film şi a se autoincinera în piaţa publică, în semn de protest împotriva drumului greşit pe care a apucat-o România. Soluţia de compromis este, invariabil, un film care seamănă, până la confuzie, cu un act de autoincinerare comis de artist în semn de protest etc., etc. Pentru el, asta e, probabil, cea mai autentică artă pe care o poate produce un autor care vede cu adevărat România de azi.
OK, de unde să încep? În primul rând, “arta” lui Daneliuc e incapabilă să reflecte vânzoleala noastră derizorie, altfel decât degenerând ea însăşi în vânzoleală derizorie, deci capitulând ca artă. Poate că această capitulare avea un fel de nobleţe însângerată la vremea unui film ca
Patul conjugal (1993), dar n-o mai are de mult, şi singurul element de nobleţe din filmele lui recente e efortul unora dintre actori, cum ar fi
Rodica Tapalagă în
Sistemul nervos (2005), de a ţine la un loc, prin propria lor umanitate, Dracula-parcul apocaliptic şi inuman care se autoaneantizează în jurul lor. În al doilea rând, mă îndoiesc serios că Daneliuc vede cu adevărat România de azi. Baba care se plânge că a fost violată, literele care se desprind din sloganul de pe combinat (şi bineînţeles că strivesc un muncitor), compulsia de a băga în film tot ce se vede la televizor (gripa aviară, căpşunarii) – toate astea indică un regizor care apocalipsează-deci-există într-un 1990 perpetuu. În al treilea rând, nici măcar nu sunt sigur că isteria asta mai e autentică. Atunci când Daneliuc foloseşte o imagine atât de obosită ca aceea a muncitorului strivit sub o literă din “Republica Socialistă România”, mi-e greu să nu-l suspectez că simulează, că se opinteşte mecanic să ridice filmul la cota regulamentară de isterie. Dar asta e irelevant. Filmul nu merită văzut, după cum nu merita finanţat. N-ar fi fost finanţat dacă nu l-aş fi susţinut chiar eu, la concursul CNC din 2005, în faţa obiecţiilor vehemente ale mai multor colegi de comisie. Tot ce pot să spun în apărarea mea este că, pe hârtie, satira avea o formă (era o satiră, nu o forfotă fără sens), iar dialogul (care pe ecran devine totuna cu zgomotul de fond) avea o vitalitate obscenă, inconfundabilă; deşi scenariul era nesemnat, după două pagini am ştiut cu cine am de-a face. Dilema mea de-atunci a fost: oare avem dreptul de a-i refuza finanţarea unui talent atât de artezian, fie el oricât de bezmetic? Acum ştiu răspunsul.
