Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Noi, cei din linia întâi” – cronică de film


     Exista între ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu și Titus Popovici, Noi, cei din linia întâi, și mai vechiul, tot al lor, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, o incontestabilă continuitate, sau poate mai bine zis, complementaritate: pe de o parte, aceste filme sur­prind momente istorice succesive — eliberarea Ardealului și apoi participa­rea trupelor române la eliberarea unei părți a Europei de sub nazism. Pe de altă parte, este privirea pe care autorii o fixează în ecranizarea nuvelei „Moar­tea lui Ipu” asupra războiului văzut prin ochii unui copil, martor, dar și protagonist precoce al lui, prin ochii unei ti­nere care-și urmează tatăl pe front în calitate de infirmieră de linia întâi, așa cum o vedem în noul film, acum pe ecrane. În ambele cazuri, Titus Popo­vici și Sergiu Nicolaescu au preluat unghiul candorii, al purității, eroismului fără emfază spre a vorbi din tumultul bătăliilor (care constituie cadrul larg; fundalul evenimențial) despre calitatea umană, despre o anumită fibră sufle­tească, chiar despre o anumită idee de eroism, care vin din adâncurile vremii, o atitudine care nu cultiva spectaculosul și exhibiționismul. Dimpotrivă, toata această lume îmbrăcată în haina răz­boiului reflectă, în ființa și fiorul ei omenesc, un tragism existențial, ochii ei nu au lacrimi, dar sunt nesfârșit de triști și totul pare să exprime adevărata față a unui destin.
     Ambele filme sunt, la prima vedere, filme de război, sau despre război ca să se releveze, mai apoi ca filme de medi­tație asupra felului de a fi, de a gândi și de a înfăptui al unui întreg popor. Nu suntem războinici — spun în subtext sau în context autori — dar știm să-i facem față. Ceea ce răzbate în orice împrejurare este dovada omeniei, un sentiment de infinit respect pentru viață și ființă, un spirit de sacrificiu care aliază tragismul cu discreția existen­țială. Pe fundalul unui război impus de alții, Titus Popovici și Sergiu Nicola­escu vorbesc, în ambele filme de război, de fapt despre natura noastră pasșnică, omenească și umană.
     Filmele care se opresc la război doar ca la o sursa de spectacol, situând omul undeva printre recuzita batalistă, rămân la suprafața înțelegerii fenomenelor, pentru simplul fapt ca exploatând piro­tehnia și arătându-se infinit preocupate de efectele ei nu reușesc să descopere scopul (dacă ar exista, într-adevăr, vre­unul) al investigării faptice. Filmele eminamente de război, privite catego­rial, „ca gen” cum se spune, cultivă gestul eroic, spectaculos, adică acțiunea în ipostaza ei paroxistică și, nu de puține ori, inumana sau, poate mai ex­plicit, nu le surprind la scară umană. Nu rareori războiul este urmărit prin evoluția celor ce-I conduc și nu al celor ce-I suporta, idealizându-se comandan­tul militar într-o concepție pe care o materializa foarte pregnant istoricul vic­torian Carlyle când spunea că istoria este o succesiune de biografii care au ca postament mormintele celor care au fost sacrificați.
     Ceea ce particularizează și din acest punct de vedere filmul Noi, cei din linia întâi este tocmai faptul că asupra lor, a celor din linia întâi s-au și oprit autorii. În destinul lor ei au înscris destinul tu­turor, dar au știut admirabil — să in­dividualizeze, să portretizeze omul obiș­nuit în care exista trăsături neobișnuite. Și nu puține! Filmul aduce impresio­nante revelații despre fibra sufletească a celor pe care războaiele dintotde­auna, ca și consemnarea lor aproape dintotdeauna, mai mult sau mai puțin sensibilă, îi insera sub oficialul tribut de cinstire adusă „soldatului necunoscut”, prin sacrificiul de sine transferat în zona unui simbol și a unor semnificații general umane.
     Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu au ținut să vorbească, să identifice și să arate soldatul cunoscut, sa-i reveleze exemplara lui dimensiune umană, să-i decripteze destinul, să-i divulge felul de a fi să-i citească suferința, bucuria, speranța, la scara umană, la scara ime­diatului și mai ales a adevărului.
     Personajele filmului Noi, cei din linia întâi creează o atmosfera proprie unui fel de a fi și a faptul, ceea ce dă iposta­zei lor soldățești o imagine și o consis­tență deosebita de ceea ce ne-am obiș­nuit să constatăm în filmul de război de serie. Pentru că ești în primul rând om și după aceea soldat. Aceasta ordine existențială este de natură să lumineze, de asemenea, umanitatea unor perso­naje care au îmbrăcat haina militară, umanitate care nu se poate demonstra nici prin performanțe robotice și nici mercenare.
     Aici, în linia întâi, descoperim, de exemplu, ce mină de înțelepciune, curaj, înțelegere, caracter, spirit de sacri­ficiu pot avea niște „grade inferioare”, un sergent, de pildă, ca acela interpre­tat de Valentin Uritescu, niște simpli soldați, cum sunt cei aduși pe ecran de Marian Culineac, Vasile Murariu, Traian Costea: adică ce sunt și cine sunt cei din linia întâi care au făcut războiul ca oa­meni, au simțit omenește, dar au știut să-și asume și destinul și datoria isto­rică, acceptând, fără fanfaronade, sacri­ficiul de sine, fără să aștepte alte re­compense decât împlinirea justiției și triumful adevărului, al speranței co­mune. Chiar „gradele superioare”, ofițerii, sunt și ei surprinși într-o lumină inedită: colonelul lui lon Besoiu, sublo­cotenentul lui George Alexandru și în­suși generalul interpretat de Sergiu Nicolaescu sunt surprinși tot în linia care-mi pare a fi o poziție dramaturgică înainte de a fi una militară. Surprinză­toare și această apariție feminina în linia întâi, care este tânăra infirmieră a Andei Onesa, cu atâta sensibilitate înfă­țișată. Ca să nu mai vorbim de puter­nica figură a țăranului ardelean impusă, în numai câteva scene, de Mircea Albu­lescu.
     Sergiu Nicolaescu a știut să simfoni­zeze toate aceste priviri ale unei lumi care și-a ieșit din matcă, a știut să pună pe fiecare la locui lui, un loc unde să poată fi văzut fiecare, în același timp fără să sufere compoziția. Dispar în acest film „de gen” tocmai convențio­nalismele genului și-și face loc o „in­cursiune” inedită și exemplară dincolo de acele „images d'Epinal” folosite, mai ales, în filme și romane ale unui eroism de parada și spectacol. Ca în toate fil­mele lui, se simte preocuparea acestui realizator de a imprima fluxului narativ acel crescendo indispensabil cultivând, în același timp, amănuntul semnificativ ca și gestul surprinzător. Lumea filmu­lui sau nu este și nu rămâne anonimă, nu rămâne figurație, masă de fundal. Cea mai fugară trecere prin cadru are sens, are identitate, are semnificație. Există aici preocuparea de a proiecta, de a înscrie drama personală pe traiec­toria celei colective care, de fapt, însumează destinele individuale. De pildă, soldatul care are o răfuială, un cont de reglat când va ajunge să-și elibereze sa­tul natal, luminează nu o simplă experiența personală sau suferință perso­nală, ci experiența unor colectivități, destinul „alor lui de-acasă” și aceștia n-au fost puțini!
     Nu cred că un film care investește mult în zona investigării umane în pri­mul rând, care situează în linia drama­turgică povestirea despre om (cum ar spune Noica tălmăcindu-I pe Hegel) ar trebui judecat cu ajutorul automatisme­lor impuse de spectacolul batalist pur și simplu. Să dirijezi desfășurarea milita­ro-tehnică — un fundal aproape perma­nent aflându-i acestuia mereu inedi­tul, dar în același timp să păstrezi în prim plan filonul omenescului, contra­punctul dintre violența întâmplării mili­tare și strădania de a rămâne ceea ce ești și cum ești, îmi pare că reprezintă adevărata dinamică a narațiunii, dimen­siunea cu adevărat revelatoare a acestei investigații despre om, într-un moment când umanitatea este contestată, pri­mejduită.
     Filmul Noi, cei din linia întâi, este, de­opotrivă, pagina de istorie și pagina ca­racterologică, o pagină despre profilul nostru uman. Demonstrează aceasta di­mensiune a filmului Noi cei din linia în­tâi înseși creațiile actoricești o distri­buție de prima mână, despre care am pomenit (și despre care ar mai trebui să insist) care au impus cu farmec, pro­funzime și atât atașament o lume pe care puțini au știut s-o scoată, cu ase­menea forță a afirmări ei individuale, dintr-o zonă pe care prea mulți s-au obișnuit s-o considere figurație pe fun­dalul istoriei.
(Cinema nr. 6, iunie 1986)

Tags: cronica de film, mircea alexandrescu, noi cei din lina intai film, sergiu nicolaescu, titus popovici

Comments: