Nevoia de implicare

     Văzând Secvenţe şi încercând să-l situez în filmografia lui Alexandru Tatos, constat că această filmografie are un fir conducător, are unele caracteriatici care probabil nu epui­zează intenţiile şi posibilităţile autorului, dar îl definesc până la ora actuală. În Mere roşii, doctorul Irod nu pare să aibă nici un aliat, în Rătăcire, eroina e o însingurată, în Duios Anastasia trecea, numai personajul titular e aşa cum spune titlul, iar în Casa dintre câmpuri, inginerul acţionează de asemenea ca un luptător de unul singur.
     Tema aceasta, a unicităţii, a luptei singu­lare este, poate, şi mai evidentă în Secvenţe, cu toate ce aici e vorba despre trei episoade, în trei medii diferite, iar modalităţile de tratare a materialului diferă şi ele. În primele două schiţe, regizorul are, aparent, un mod aproape neutru de a privi realitatea, cu o obiectivitate deasupra oricărei îndoieli, fără nici o încercare de a introduce elemente so­fisticate, prin unghiulaţii căutate, înscenări speciale sau mişcari de aparat extrem de elaborate. Privirea sa e, în aceste două părţi. aceea a unui om cu totul obişnuit care s-ar uita la ce se întâmpla în jur, pe stradă. Însingurarea exprimă în fond o reacţie la de­gradarea unor relaţii, nevoia omului de a se defini pe sine, de a se păstra pur — şi în fie­care film al său, Tatos aduce o notă de frumuseţe morală, de frumuseţe umană.
     A treia schiţă e structurată şi povestită alt­fel, condusă mai direct şi mai exact de mâna regizorului, mai elaborată, cu încadraturi stilizate, cu un plus de decizie sub raportul in­tenţiei estetice şi pe planul ideilor. Subiectul însuşi l-a solicitat  aici mai mult pe regizorul al cărui stil, am observat încă din filmele an­terioare, e de cele mai multe ori dictat de gradul de afecţiune faţă de subiect „Patru palme", cum se numeşte al treilea episod, aduce mai mult cu tipul de construcţie dramatică şi cinematografică din Duios Anasta­sia trecea unde totul era precis conceput şi realizat, nimic nu dădea senzaţia de improvi­zaţie. Aici autorul atacă din nou temele confruntării omului cu lumea politică, cu lumea războiului, când caracterele sunt supuse unui voltaj superior.
     Pe lângă elementele stricte de compoziţie, atât de fin nuanţate, aş semnala minuţiacu care fiecare actor e ales şi pregătit pentru în­treaga traiectorie din film. Nu am văzut niciodată în lucrările lui Alexandru Tatos actori care s-ar fi întâmplat să fie şi ei pe-acolo, dimpotrivă, fiecare simbolizează o tipologie şi conturează un traseu de gândire bine delimi­tat. Stilistic, Alexandru Tatos nu e un regizor al modelor artistice, el merge pe o tinie de tratare mai degrabă clasică, fără să rişte ex­perienţe prin care ar sacrifica echilibrul inte­rior al căutării şi al sensurilor pe care le ex­primă. Deşi gradul de siguranţă al realizării poate varia de la un episod la altul, talentul şi intuiţia lui, ca să nu mai vorbim de exigenţa faţă de sine sau de minuţia cu care lucrează şi care îl ţin departe de concesii şi de ceea ce ar fi un artificiu facil.
     De pildă, liantul dintre cele trei episoade din Secvenţe, pe care îl reprezintă echipa de filmare, e doar pretextul folosit de regizor pentru a face, în fond, o cronică a unor as­pecte din realitatea unei anumite perioade. Filmul este explorarea unor mediri sociale mai puţin frecventate de cinematograf şi de artă în genere. Cu aerul că eroii ar fi cinesaştii înşişi, regizorul forează într-o zonă a moralităţii şi a spiritualităţii „de cartier'', în primele două schiţe, iar în a treia, într-o zonă tot „de cartier”, dar a celor care au venit mai direct în contact cu istoria însăşi.
     Filmul este astfel o subtilă expresie a ne­voii artistului de a se implica în viaţa so­cial-politică. Privirea lui asupra acestor medii este acută, tacit-neiertătoare. O privire care descoperă imediat kitsch-ul, falsul, prostul gust, melodrama ieftină (să ne imaginăm cum ar fi arătat episodul al doilea, dacă drama familială a personajului pe care îl in­terpretează Mircea Diaconu ar fi fost tratată de un anumit alt regizor, cu multe viori senti­mentale şi cu tot tapajul adiacent). Este privi­rea unui regizor-intelectual care nu e deloc tentat să facă estetism din kitsch — de asta şi afişează obiectivitatea în primele două părţi ale filmului. Este privirea unui regizor inoculat cu virusul observaţiei şi cu spiritul critic în abordarea unei zone sociale care ar trebui să sufere mari metamortoze. Cu alte cuvinte suntem în faţa unui mod superior de a face cinema, un cinema original şi angajat în toate registrele.