„Mult mai de preț ca iubirea” – cronica de film

     Primul lucru de care trebuie ținut cont este că avem de-a face cu filmul de debut al unui tânăr regizor. Într-un context cinemato­grafic în care noțiunea de tinerețe a devenit extrem de relativă, iar apelativul de „tânăr ci­neast” ne-am obișnuit să desemneze și autori trecuți cu bine de „mezzo del camin”, în acest context deci, merită semnalat că e vorba, de astă dată, de un debutant real­mente tânăr — Dan Marcoci, care a lucrat, practic acest prim lungmetraj înainte de a fi păşit în 30 de ani (ceea ce le-am dori, în pa­ranteză și la modul idela, tuturor absolvenților de regie-film al IATC-ului). Evident, arta nefiind un tribunal, vârsta nu oferă în nici un caz circumstanțe atenuante. În artă, după ce dai o lovitură nu mai contează „câți ani ai”, contează „cum ți-a ieşit”. Și totuşi, în cinema — artă colectivă-tehnică-industrie — vârsta regizorului este un criteriu — nu de valoare, ci de apreciere.
     La conferința de presă, autorii scenariului, scriitorul Nicolae Ţic şi regizorul Dan Mar­coci, au declarat că şi-au propus un scenariu convențional: „am încercat să pornim de la convenţional, de la fals — spunea Nicolae Țic — pentru a ajunge la adevăr”. Într-adevăr, greu de imaginat o poveste mai conven­țională decât aceasta: o tânără şi ingenuă pro­vincială „de profesiune fără” sau candidată la admitere, câştigă la Loto („Loto! Loto!”) nici mai mult nici mai puţin decât 100.000 lei, cu banii lichizi în sacoşă ia drumul Capitalei, aici închiriază un apartament în care desco­peră un locatar tânăr şi cvasi-liber şi inginer, care tocmai se bărbierea, şi de aici, fireşte, o poveste de dragoste cu happy-end şi fără niciun sărut. Pornind de la acest schelet dramaturgic adecvat — teoretic — unei comedii în toată regula, tânărul regizor îşi propune să realizeze, cu vizibilă meticulozitate, secvență cu secvență, un film „de atmosferă”. O atmosferă rarefiată, de apasată puritate, de voita delicatețe, de dulce durere, amintind — mu­tatis mutandis — de Umbrelele din Cher­bourg. Și o fugă de acasă, şi o ceartă, şi o lacrimă, şi o pastramă, şi o isterie, şi o șarlatanie, capătă în film o moliciune de basm, devin „Iirice”, inofensive, imponderabile, plutind parcă într-un univers numai suflet şi numai cer, în care nu ITB-ul contează, ci iubirea. Ochiul regizoral caută să fixeze — vădit — nu peisajul exterior, ci peisajul interior, nu acțiunile, ci stările. Privirea asupra lumii e luminată de o orgolioasă naivitate. Mai rămâne — cum spunea Grenier despre Chagall — să ştii să-ți păzeşti prețioasa naivitate şi să înveţi să desfăşori tot felul de viclenii pentru a o pune în valoare.
     Montajul de fineţe şi subtilitate (Cristina lo­nescu), mixajul armonizând muzica glasurilor cu muzica învăluitor nostalgică a lui Vasile Șirli, pofta de portrete frumoase a imaginii (Florin Paraschiv) se prezintă drept stâlpii de rezistență ai acestei construcţii aeriene, echi­librat proporţionată, cu excepţia a două sec­vențe („ghicitoarea” şi „miliţia”) exagerat de dilatate în economia întregului. Un întreg care se hrăneşte pe de-a-ntregul din făptura unei actriţe cu un timbru special, amalga­mând paradoxal o inocență jucăuşă cu o gra­vitate atotştiutoare — Rodica Negrea.
     O poveste de dragoste care, chiar şi con­venţională, chiar şi fără nici un sărut, pig­mentată — chiar şi timid — cu umor, îşi va cuceri fără îndoială un public al ei. Cu dis­creţie (atenție! de la discreție la banalitate nu mai rămâne uneori decât un pas), Dan Mar­coci ne-a oferit, ca debut, mugurele unui stil propriu. Nu putem face altceva decât să-i aş­teptăm cu bune speranțe viitoarele filme. Și — răbdare! — „mugurii nu se desfac nicio­dată cu degetul”.