Moromeţii (1)

     Primul festival de filme româneşti organizat în octombrie la Paris dintr-o fericită iniţiativă a „Latinei” şi „Entrepôt”-ului ne-a îngăduit să aflăm ceva mai mult despre un cinematograf necunoscut. Şapte filme „dinainte de Revoluţie” au fost astfel programate de „Latina”. Şapte filme care, în ciuda unor similitudini evidente datorate contingenţelor politice (au în comun faptul de a fi fost interzise sau cenzurate sub Ceauşescu) dezvoltă tematici şi stiluri destul de deosebite. Dacă cele mai multe păcătuiesc fără doar şi poate din punct de vedere al rigorii, două surprize sunt totuşi demne de semnalat. (...)
     Cea de a doua surpriză a acestui festival ne-o oferă un film semnat de Stere Gulea şi intitulat Familia Moromete în privinţa căruia am putea spune că este vorba de o realizare dintre cele mai uluitoare ce ne-au parvenit în anii din urmă din est. Un film de o factură tulburătoare şi de o mare măiestrie. Acţiunea se petrece într-un sat din câmpia dunăreană, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial. Adaptare a unui roman de Marin Preda, Familia Moromete, se înfăţişează ca o cronică de familie, de familie ţărănească. Aici se şi află tot nervul acestui film: dezvăluirea temeiurilor acelor raporturi umane din sânul unei celule familiale, parte integrantă a unui ansamblu cu mult mai larg dar la fel de vulnerabil pândit de disensiuni — satul însuşi. Angajarea este de proporţii şi dacă filmul ne captivează până într-atât este datorită faptului că într-o anume măsură el izbuteşte să ne facă să uităm scopul pe care şi l-a propus prin introducerea unei dimensiuni poetice. Aşadar, nici urmă de realism arid şi demonstrativ ci mai curând de o inserare de situaţii pe cât de banale, pe atât de insolite în cursul cărora personajele se confruntă, se destăinuie, se regăsesc, totul dominat de Ilie Moromete (Victor Rebengiuc, vedetă a cinematografului românesc), figură patriarhală şi socratică.
     Gulea îşi filmează personajele (şi nu sunt puţine) cu generozitate. Îşi îngăduie să se oprească asupra fiecăruia dintre ele, asupra grijilor, speranţelor şi dezamăgirilor lor. De la mama cu ochii pe copilul plin de neastâmpăr şi „inteligent”, mai preocupat de şcoală decât de munca la câmp, Familia Moromete ne oferă o galerie de individualităţi în luptă cu structura coercitivă a familiei. Este o lume fără personaje obişnuite, dar cu drumuri care se despart (unele dintre personaje pleacă la oraş) o lume minată de neînţelegeri, pe care llie şi-o asumă cât îl ţin pe el puterile, cu naivitate, dar şi cu cinste.
     Extraordinara calitate a imaginii ne pune sub ochi secvenţe superbe închinate cositului şi muncii la clacă. Începând cu acest alb−negru de un contrast puternic în care sunt exploatate toate sursele de lumină (focul din vatră, soarele), filmul uimeşte printr-un rafinament extrem ca şi printr-o grijă de a recrea acel caracter de teatralitate pe care îl îmbracă viaţa familială. Familia Moromete este o operă splendidă şi ataşantă, care izbuteşte de asemenea să ne transmită prin acest microcosm rural o anume idee despre poporul român. Cu discreţie şi pioşenie.