​„Moromeții” – cronică de film

     Rareori un film — chiar unul care­-și pro­pune să povestească viața unui artist al penelului — trezește o atât de puternică senzație de dominantă plastică încă din primete lui cadre cum o face filmul Moromeții. EI pare că preia de undeva de departe, o atmosfera de dramă mocnită a unui sat cufundat în neguri, umbre și tăceri, cu orizont obturat și cer ascuns, totul învăluit într-un mister născut din amestecul de tonuri grave, întretăiate de strigăte, de foșnet de frunze. Satul, așa cum I-a văzut Andreescu, ar fi imaginea tutelară a Moromeților lui Stere Gulea. Filmul grafici­zează prin alb negrul său, creând o imagine din care face un adevărat cadru emblematic. După o îndelungă plimbare prin acest „înce­put de lume”, povestea care prinde viață odată cu ivirea zorilor demarează lent, obosit, împovărată. Sunt zorile unei case necăjite, zori care se nasc anevoie pentru ce și oamenii noi se ridica anevoie la încă o zi de trudă nu pentru ziua de mâine, ci chiar pentru cea de azi. Toată prima parte a Moromeților se arată preocupate să deslușească secretul nu atât al oamenilor de pe aici, cât al acestei umanități, închisă în ea însăși chiar și atunci când vor­bește și pare undă doar prin starea de aștep­tare. Fiecare așteaptă, nu însă același lucru: Ilie Moromete pândește cerul să vadă dacă a venit timpul să secere, Niculae pândește oile și mai ales pe una din ele care-i dă lui mele necazuri în viață; vecinul îl pândește pe Moromete să-l prindă la strâmtoare și să-i ceară să-i vândă salcâmul, pe care Ilie n-ar fi vrut taie, dar o face când îi ajunge cuțitul la os (și sacrifică acest copac, simbolul înră­dăcinării lui pe aceste locuri); a pândește apoi să-i ceară tocul din fundul curții. Moromete îl pândește pe perceptor; cârciumarul îl pândește pe el ca alegător; sora lui Moromete își pândește fratele ca să-i ațâțe pe nepoți împotriva părintelui lor; copiii își pândesc părintele pen­tru împărțeala de avere. Și toată liniștea de „facere a lumii” se dizolvă în acest micro-univers pentru care problemele de fiecare zi nu sunt deloc mărunte. Satul lui Moromete din film începe să semene cu vremea pe care o descrie Marin Preda. Și devine, lent, loc al unei drame care nu înțelege să folosească gesturi largi și spectaculoase ca să se ex­prime, ci pauze, tăceri, răbufniri repede an­imate de un oftat. Uneori izbucnește o cearta din te miri ce (dar toți știu că din alte cauze decât cele spuse când te ia gura pe dinainte) și apoi iar priviri grele, bătând departe, oco­lind răspunsul. Din tăceri și priviri încremenite Moromeții lui Stere Gulea acoperă cam toate întinderea primei părți a filmului, descriind satul ca pe un loc în care, aparent, nu s-ar petrece altceva decât un ritual al zilei țăranului atât de legat de munca lui la câmp în­cât n-ar mai avea vreme să și gândească. Ca să-ți dai seama că de dincolo de gesturile in­trate de multă vreme în obișnuință se ivește dimensiunea tragică a unei existente pentru care cerul este de plumb și pământul de pia­tră, pentru care viața devine în fiecare clipă asemenea unei cufundări lente în mâl. Satul acesta și lumea lui, universul lui claustrat în suferința cotidiană, dizolvându-și dorurile în fantazare și durerea în oftat, îmi apare, de fapt, mai degrabă ca un desen în cărbune cu contraste abrupte, în care nuanțele se bănuiesc mai mult iar realitatea om-natura pare o contopire. (În viziunea operatorului Vivi Drăgan Vasile — care dovedește un acut și deo­sebit instinct al traducerii în imagine a intențiilor realizatorului — se obține chiar o expre­sie ce amintește de gravurile lui Masereel).
     Aici, în satul Moromete, totul pare așa de când e lumea. Sărăcia ia în film aspecte exasperante care aduc în memorie țăranii lui Băncilă și pe „1907”, atmosfera nu este de pasivitate ci, cum spuneam, de așteptare, căci tensiunea, în toată misterioasa ei tăcere, a atins limita suportabilității. Ceva trebuie să se întâmple pentru ca, altminteri, toată lumea asta ar fi amenințată să cadă în atemporalitate. Și câte ceva se și întâmplă: o încăierare cu acei „vameși ai făinii”, când un țăran în­drăznește să divulge o stare de fapt ce nu mai poate dura; un fiu al Iui Moromete pleacă la București cu oile și dispare absorbit de tentația urbei; alți doi fii ai lui Moromete caute să-i urmeze exemplul și, în sfârșit, cel mai mic dintre Moromeți, Niculae, își reven­dică, insistent și obsedant, dreptul la o alta viață, conținut în dorința de a merge la școală. Întregul sat, pe măsură ce filmul se derulează, se dizolvă în atmosfera ogrăzii lui Moromete, preluând alte prezente doar prin punctări de caractere, care, toate, contribuie la portretul țăranului de aici și din acea vreme (a celui de-al doilea război mondial). Țăranul acesta vine însă de departe cu baga­jul lui existențial. El a ajuns acum — asta o știm bine toți, dar mai ales Moromete — la un sfârșit de eră: „Măi, Niculae, — spune el adresându-se parcă întregului univers, — dar încotro mergem noi, acum, domnule?”. Și pe această întrebare fără răspuns, căruța îi poartă pe amândoi în adâncul aburului de di­mineață al pădurii.
     Stere Gulea, admirator ba aș spune discipol al scriitorului, și-a împins admirația față de maestru până la venerație, înțelegându-l nu în liera operei sale, ci în spiritul ei atât de generos încât îi permite cineastului nu să-I citească pe peliculă, ci să-I re-creeze într-o po­vestire care folosește imaginea în ceea ce are ea mai tulburător, iar cuvântul în ceea ce are el mai răscolitor. Din această îmbinare apare, un alt univers decât cel pe care și-l imaginează oricine citește romanul. Pentru că aici, în film, cineastul își ia libertatea (aș spune că, de fapt, își manifesta adevărata lui vocație) de a converti opera literară într-o expre­sie nouă, dar nu străină.
     Discipolatul acesta al cineastului la maes­trul său scriitorul nu are, cred, valoare decât dacă duce la emanciparea discipolului, stabilind astfel, o alta relație, pe un alt plan: cel al comunicării între cei doi. Filmul nu mai este o imitare a literaturii, ci o expresie de sine stătătoare, inspirate de un model literar.
     Stere Gulea preia, deci, povestea Morome­ților lui Preda într-o concepție, într-o viziune în care comunică propria sa cunoaștere des­pre ceea ce au fost un anume țăran, sărăcia lui, felul lui de a reacționa la cotidian și felul lui de a gândi, sub faldul eternității. Ilie Moro­mete este mai hâtru în roman. Filmul îi restrânge acest repertoriu, rezervându-i doar „un moment mare”, acela al lecturii ziarului în fața potcovăriei satului. Dar de la Caragiale încoace, ori de câte ori un personaj desface un ziar, într-un spectacol publicul începe să jubileze în speranța unei lecturi parodice. Publicul filmului lui Gulea are aceeași reacție și nu numai la lectura ziarului, pentru că ei contribuie, cu pre-dispoziția sa la umor, la orice replica ce ar putea să favorizeze gluma șotia, farsa. Dar această lectură pune în evidență, la Moromete, o altă latură a rolului său în colectivitatea sătească, dimensiunea lu­dică. Ea devine inițiere în arta de a tălmăci limba ziarului în limba țăranului, cu toate subtextele ei. Contează mai puțin ce spune acel ziar, ci cum „le zice Moromete”, după ziar. Știința aceasta o deține doar el și venirea la locul de lectură nu este o întâmplare, el face parte dintr-un adevărat ritual. Reacțiile la această lectura nu sunt nici ele întâmplătoare, ci capătă, uneori, un caracter oracular scena însăși devenind, parcă, un for. (Scena deloc ușor de realizat și care, de altfel, nici n-a atins amplitudinea ei maximă în film). Ra­porturile dintre personaje sunt surprinse și descrise, mai ales, prin mobilurile lor. Cu membrii familiei sale Ilie Moromete nu este un dur ci un aspru, laconic, în sentimente, darnic însă în sfaturi și imbolduri. În relațiile cu consătenii, este circumspect și în locul răspunsului folosește cu predilecție subterfu­giul (ancestrala lui zestre comportamentală care l-a învățat că nu trebuie să se grăbească să dea răspunsuri). Nevasta nu are drept la cuvânt sau dacă-l rostește totuși, nu are și dreptul la un răspuns. Hotărârile le ia doar el (ascultă însă ce spune și apoi cântărește sin­gur). Când, în sfârșit, lămurește lucrările cu băieții lui cei mari, explicația intervine doar după ce s-a restabilit, cu mână forte, autorita­tea paternă. Își reprimă orice sentimentalism, dar are capacitate de a se arăta surprins și mângâiat în orgoliul lui de părinte de premiul întâi la școala obținut de cel mic. Îl exaspe­rează pe perceptor cu „n-am bani”, îl lasă să-și descarce toate amenințările de satrap fi­nanciar, dar când apare perspectiva să i se ia caii sau căruța găsește în fundul buzunarului o mică parte din suma datorată ca impozit. Tergiversarea este la Ilie Moromete — și gre­șesc când spun la Ilie Moromete pentru că, se referă, de fapt, la toți ceilalți — o strategie a supraviețuirii ca, presupune înțelepciunea și o adevărată artă a amăgirii și exasperării intrusului. Starea de veghe, mai ales noaptea când ceilalți dorm, este momentul de contact al lui cu o experiență existențială îndelun­gată, sursă de inspirație pentru a doua zi. Cuta ce-i brăzdează fața nu exprimă doar strădania de a exista, dar și semnul că nu poate fi ușor repus. Alde Moromete are în spatele lui milenii, în timp ce o zi nu are decât 24 de ore din care câteva trec mai ușor pentru că dorm toți. Viața nu e pentru el decât supraviețuire, luptă perpetuă cu toți, lupta în care el nu are alte armă decât înțelepciunea și diversiunea comportamentală care l-au ajutat atâta amar de vreme. Pe chipul lui apare însă o trăsătură nouă în aceasta povestire de care ne ocupăm și de care s-au preocupat Marin Preda și Stere Gulea, o trăsătură nouă care exprimă o stare nouă: derută, semn că ceva nu mai poate fi ca până acum.
     Este în linii mari însăși panoplia de stări, trăiri și introspectări pe care o parcurge Victor Rebengiuc în întruparea lui Ilie Moromete. Parcursul artistic pe care-I săvârșește acest interpret incomparabil cere o portretizare a lui ca Ilie Moromete — Victor Rebengiuc făcută aparte, căci reluarea actoricească este, cred, un adevărat reper al creati­vității actoricești. Rebengiuc — îndrăznesc să fac afirmația — nu va putea fi depășit nici ușor și nici curând de vreun alt interpret în portretizarea nu numai a lui Moromete, dar a țăranului nostru de până mai ieri, pentru că oricine altcineva ar trebui să poată defolia sufletul acestuia cu mai multă știință a descifrării detaliului și a conturării întregului decât o face el, ceea ce este greu de imaginat. Cum greu de imaginat ar fi însăși realizarea lui Rebengiuc tăia replica dată de o echipa de interpreți de primă mărime și între aceștia, la loc de frunte, o țărancă-mamă, tăcută din răbdare, înțelegere, sacrificiu, truda și accep­tarea lipsei de bucurie cu nădejdea că o vor avea alții în locul ei și în primul rând fiul cel mic: bucuria cunoașterii prin învățătură. O actriță care s-a dovedit capabilă să-i țină piept lui Victor Rebengiuc, Luminița Gheor­ghiu poate sta alături de el. Desigur, alți ac­tori de talia Ginei Patrichi, a lui Dorel Vișan, Mitică Popescu, Petre Gheorghiu, Florin Zam­firescu acceptând să facă echipă, punctând doar niște personaje, și-au dovedit prin aceasta însăși calitatea lor de mari interpreți.
     Există aici, în Moromeții, încă o contribuție de o valoare deosebită: muzica scrisă de Cornelia Tăutu, nu numai valoroasă, dar chiar exemplară, compozitoarea făcând, încă o dată, dovada simțului și înzestrării ei de a înțelege locul și rolul discursului muzical în dezvoltarea, ba chiar dilatarea sensului dramatic al narațiunii. Muzica scrisă de ea de­vine parte integrantă a poveștii Moromeților prelungirea cu alte mijloace a însuși gestului narativ. Muzica se topește în universul filmu­lui dându-i o adâncime pe care n-ar fi putut-o atinge fără sufletele ei.
     Dar nici fără costumele Svetlanei Mihăilescu gândite să exprime nu exotism or mize­rabilism ci sărăcia care nu se exhibă.
     Filmul lui Stere Gulea, pornit de Ia intenția de a vorbi despre plecarea lui Niculae la școală urmărește, irezistibil, drama lui Ilie Moromete, căzut adânc în sine însuși.