După modestul
Fapt divers, prezentat luna trecută, apariția în premieră a filmului
Râdeţi ca-n viaţă vine să demonstreze că preocuparea cineastului
Andrei Blaier pentru oamenii şi problemele actualității nu a devenit un simplu exercițiu de rutină, ci continuă să stea sub semnul căutării — prin raportare la formulele proprii de cristalizare a adevărului zilei pe peliculă —, dorita infuzie tonifiantă nerisipind nici aspirația către autenticitate. În cadenţele noii povestiri imaginate şi turnate de Andrei Blaier există mărturisita perspectivă polemică, „re-considerarea" viziunii asupra lumii șantierului, oferită de acelaşi regizor în
Dimineţile unui băiat cuminte. Sincopele comunicării dintre personaje de vârste diferite, nevoia de a schimba mediul, „nemulțumirea, ca o condiție a perfecțiunii morale”, definitorii pentru eroul din urmă cu aproape două decenii, nu dispar, ci sunt trecute în planul secund. De altfel, în genere, întâmplările grave (o boală abia declanşată sau o veche eroare) joacă numai funcție de catalizatori ai derulării cinematografice. Prin repetata — deşi cam excesiva — punere între paranteze a motivelor dramatice apare o construcție epică modernă, axată pe surprinderea unei policrome game de reacții, în cadrul unei colectivități unice. Structurarea eliptică nu este consecventă (în pandant cu plurisemnificativa scenă de pedepsire intervine un comentariu explicit moralizator, sau — pentru a lua un exernplu de alt gen — farsa împotriva unui bătrân iluzionist ambulant e prevestită, pregătită, ba chiar şi aprobată, pentru ca apoi desfăşurarea ei să fie mai puțin comică decât se anunțase), dar se impune incitant pe fiecare dintre spiralele narative.
Năzuința de a trăi fără inhibiții, plăcerea de a-şi exterioriza veselia, tăria de-a face haz de necazurile personale şi îndrăzneala de a-şi testa simțul umorului pe pielea celorlalți aparțin şi dau farmec trioului de tineri prieteni. Angela, Manea, Bogdan au frenezia improvizației, cu toate că unele dintre șotiile lor sunt cunoscute de mai multe generații; le arde mereu de glume, prin întregul lor comportament adresând, parcă, tuturor îndemnul -„râdeți ca-n viață”. Ei ştiu însă, de asemenea, să muncească, să pună umărul la stăvilirea apelor, să-şi folosească inteligența încercând să găsească soluții pentru construirea hidrocentralei. Iar la fel de tinerii lor interpreți — în vremea realizării filmului toți erau încă studenți la I.A.T.C. — au în egală măsură vocața dezinvolturii şi a seriozității: Oana Pellea concentrând în fulgurante străluciri de privire durerea nerostită a eroinei sale; Stelian Nistor vibrând emoționant, dar reținut, şi în registrul tragic din episodul final, Bogdan Gheorghiu ieşind din poza molcom adolescentină în savuroasa secvență a logodnei de pe înalta pasarelă a barajului. Echilibrul cinematografic este asigurat prin introducerea în ecuația distribuţiei a unor actori renumiți:
Gheorghe Dinică, încă o dată nuanțat şi puternic în diversele ipostaze, aparent contrastante, ale rolului inginerului şef, şi
Ilarion Ciobanu îmbrăcând din nou convingător veșmintele unui meşter înțelept şi omniprezent,
Jean Lorin Florescu ori
Paul Lavric — în miniaturile lor parodice. Fastă este de altfel, colaborarea regizorului-scenarist cu întreaga echipă, cu operatorul
Dumitru Costache-Foni (imaginile sale nespectaculoase dobândind acum deplină expresivitate, valoroasă concentrare interioară, ritm, adecvare) ori cu scenograful
Mihai Ionescu, atent modelator al spațiilor realității (numai costumele frumos colorate ale Liei Manţoc par mai. degrabă proaspăt scoase din garderobele actorilor pentru că depășesc condiția şi datele concrete ale personajelor). Iar muzica regretatului
Radu Șerban (îndelungata prezență a compozitorului pe genericele peliculelor lui Andrei Blaier merită a fi analizată aparte) reliefează discret stările sufleteşti, acompaniind îndeosebi senina deschidere a discursului vizual.
Cineastul îşi armonizează teme, idei, tipuri psihologice, tonalități abordate - în parte - și în anterioarele sale dezbateri contemporane; căci
Râdeţi ca-n viaţă își dezvăluia consonanțele nu numai cu
Dimineţile unui băiat cuminte, ci şi cu
Ilustrate cu flori de câmp (ba chiar în preistoria Angelei se simt ecouri din „cazul" Aurei) după cum se revine sarcastic asupra pericolului mimării artei (îndelung înfățişat în „jocul de-a opera” din
ÎntunericuI alb) ori se lasă manifestare liberă gustuIui pentru umor (în replicile cu vervă scrise, ca şi în excelentul dialog mut din secvența cabinetului medical). Doar de lirismul patetic, stăpânit cu virtuozitate la început de carieră, autorul se desparte prin artificial poematicul cadru cu supraimpresiuni, ce încheie filmul.
Râdeți ca-n viaţă se recomandă astfel şi ca un moment de meditație asupra creației lui Andrei Blaier, propus de cineastul însuși.
