Trei din ultimele realizări ale studioului Sahia —
O zi de iarnă la Zăbrani, Scoarţe populare, Şi atunci... — vizionate împreună, nu creează o imagine prea îmbucurătoare asupra producţiei curente de documentare şi ştiinţă popularizată. Impresia generală pe care o lasă această vizionare este fie aceea de lucru dinainte ştiut, fie aceea a lipsei de spontaneitate şi de firesc.
Flagrantă în această privinţă este compoziţia reportajului din Zăbrani (scenariul şi regia
Dumitru Done). Dorindu-se un film de propagandă, care să facă larg cunoscute realizările ţăranilor din cooperativa satulul,
O zi de iarnă la Zăbrani nu-şi mărturiseşte fătiş ţelul, ci pare că, dimpotrivă, caută să-l eludeze, să-l atingă pe ocolite, ca şi cum realizatorul ar recunoaşte că tema în sine nu poate interesa. Filmul începe cu primul strigăt al unui nou născut, urmăreşte ferestrele care se luminează treptat, paşii care se înscriu pe zăpadă, poetizează forţat în comentariu, pentru ca, brusc să se transforme în consemnare de jurnal de actualităţi. Rezultatul este de două ori hibrid: o dată, pentru că se ajunge la un curios amestec de figuri de stil, imagini pretins lirice şi relatări rigide, prezentate pe ton oficial; apoi pentru că, astfel, nici încercările trudite de „încălzire” a faptelor, nici informaţia în sine, nu îşi mai îndeplinesc rostul, aruncând, prin contrast, o lumină defavorabilă fiecare asupra celuilalt. Acest film foarte obişnuit pentru studioul Sahia, aminteşte încă o dată că propaganda economică şi politică nu cere mai puţină ingeniozitate şi imaginaţie pe ecran decât orice producţie cinematografică (nu exagerăm dacă spunem că
Vechi şi nou este, prin idee, o operă propagandistică); şi că niciodată, pe ecran, demonstraţia dinamică a faptului real şi descoperirea înţelesului pe care el îI cuprinde nu pot fi înlocuite prin enumerarea de cifre şi date şi prin ilustraţii întâmplătoare. În perioada campaniei de socializare a agriculturii, studioul produsese filme de propagandă deosebit de vii de convingătoare (ca acelea ale lui
Al. Boiangiu şi
Slavomir Popovici); de ce oare experienţa acestor realizări a fost uitată?
Scoarţe populare (scenariu şi regia
Erich Nussbaum) este un film de prezentare judicios construit şi frumos filmat de operatorul
Costea Ionescu Tonciu. Explozia de culori şi fantezie a ţesăturilor ţărăneşti, adunate din toată ţara, este ameţitoare, iar comentariul informativ e realmente util. Cu toate acestea, am încercat un regret privind filmul: aproape totdeauna producţiile studioului, inspirate din creaţia populară, se mulţumesc cu asemenea prezentări informative şi astfel inepuizabila bogăţie a artei folclorice rămâne cinematografic numai consemnată, deşi ea ar putea furniza material extrem de preţios pentru eseul estetic, poemul documentar sau studiul ştiinţific aprofundat şi amănunţit.
Cel mai atrăgător din filmele văzute se intitulează
Şi atunci... (scenariul
Eva Sîrbu, regia
Gabriel Barta). Este un film despre desenele făcute de copii. Partea foarte frumoasă a lui se compune din scenele filmate pe viu, în care micii pictori colorează şi desenează, comentându-şi nestingheriţi operele, sau spunând poveşti. Aici există minute de adevărat documentar, cu tot farmecul şi toată puterea de fascinaţie a realităţii autentice, descoperite în mişcare. Şi imaginile lui
Dorian Segal sunt admirabile. Şi totuşi... Am mai văzut asemenea filme, care descriu desenele copiilor, fie producţii ale studioului Sahia, fie ale altor ţări. Am mai ascultat în sălile de cinematograf exclamaţiile de încântare şi reflecţii ale comentatorilor aflaţi în faţa celor dintâi revelaţii artistice din copilărie. Am mai văzut, am mai auzit... De aceea, am încercat nostalgia ideii originale, a subiectului virgin, abia descoperit, a iniţiativei hotărâte a realizatorilor.
În acest sens spuneam la început că o asemenea vizionare, nu cu cele mai bune producţii ale studioului, ci cu realizările de fiecare lună, oferă satisfacţii sărace, chiar dacă vedem lucrări izbutite ca acest
Şi atunci... Se pare că cineaştii se mulţumesc nu o dată cu teme, subiecte şi modalităţi care au mai fost încercate, care sunt la îndemână.
