Filmul pare materia informă a unei pseudo-realități aglomerate pe celuloid, materia în care abia de acum încolo ar urma să se „cioplească” opera cinematografică inspirată de piesa lui Horia Lovinescu. Piesă care, la aproximativ 30 de ani de la scrierea ei, își păstrează coeficientul de interes, nu doar datorită subiectului ce reeditează într-o intrigă inedită legende autohtone și mituri universale, ci și manierei moderne a interogațiilor gravitând în jurul problemelor etern umane, creația și iubirea, comunicarea și moartea.
Regizorul acestei târzii premiere cinematografice (anul de producție 1988!) este Horea Popescu, cel care a asigurat în 1964, pe scena Teatrului Național din București, și premiera teatrală absolută, într-o reprezentație respirând forță, viață, mișcare: o mișcare scenică invadând fosa și arlechinii într-o cadență echilibrată, evocând caracterul sculpturii monumentale a eroului. O viziune minuțios elaborată în care se manifesta o discretă intruziune a artei fotografice. Un spectacol memorabil rezultat din interferența spiritului grav, meditativ, analitic al dramaturgului cu temperamentui regizoral tumultuos, robust.
Hotărându-se să ecranizeze acest eseu dramatic, Horea Popescu și-a propus să ducă mai departe demersul său inițial de adiționare la replică a unei multitudini de acțiuni fizice, interesat de confluența destinelor tuturor personajelor, în detrimentul explorării filmice a filonului central al conflictului: drama creatorului obsedat nu doar de moarte ci și de singurătate, pe care o resimte ca reflex al indiferenței și ostilității celor din jur. Deși poseda premisa unui excelent scenariu cinematografic (Horia Lovinescu a furnizat pretextul literar pentru unul — dacă nu chiar singurul film autohton „intelectualist” ―
Meandre), neavând curajul unui Rivette care în recentul
Frumoasa gâlcevitoare se concentrează doar asupra relației dintre artist și modelul său, regizorul român alege calea diluării până la aneantizare a mizei dramatice, abandonată unui obositor mixtum compositum. Dacă apetitul petru picanterii gen femei la ponton, balerine la bar ar putea fi justificat de „rigorile” economiei de piață, nu e explicabil de ce majoritatea abundentelor ambianțe „de exterior” este tautologică în economia narațiunii. Prea puține soluții pot fi apreciate: pulverizarea monologului în articolul de ziar și interviul TV sau momentul din spectacolul „Caligula” în care eroul lovinescian intră în rezonanță cu personajul camusian.
Doar câteva eIemente sunt schițate ferm și adecvat. Protagonistul, sculptorul Manole Crudu în interpretarea lui
Victor Rebengiuc are comprimată în ochi întreaga sfâșiere a sufletului. O primă privire în oglindă sugerează, într-o fracțiune de secundă, dezarmarea în fața propriei surpări interioare, în ciuda aparentei masivități exterioare. La fel de semnificativă este și privirea îndreptată spre blocul de marmură unde silueta fetei îi pare a se confunda cu proiectul visat. Singura secvență bine orchestrată regizoral este cea în care, brusc, eroul se precipită să dea chip himerei care-l bântuie, lucrând direct în piatră. Un efort ce-i va fi fatal, dar îi va elibera conștiința și-l va împăca și cu fiul ce-i va continua opera. Pentru că, în cele din urmă, tânărul contestatar înțelege că trebuie să acționeze în locul tatălui, îndeplinindu-i ultima dorință: va sparge statuia himeră a morții și va începe să dăltuiască himera tinereții veșnice, Zburătorul.
Adrian Pintea încarcă acest personaj cu o specială combustie fiind „jumătatea impură, lunară și sterilă”, cel ce-și ascunde pudic „creațiile pentru Fond” (etalate însă copios în cadre „împrumutate” din alt film), dar depășind dezinvolt și inteligent condiția de „ratat întreprinzător”.
Mariana Mihuț atribuie menajerei deopotrivă sobrietate și onctuozitate, disimulând fără să șarjeze ipocrizia în servilism.
Dacă în cazul adolescentei, șovăielnic abordată de Irina Movilă, se poate invoca scuza că artistul îi conferea pIusul de farmec, în cazul Actriței — Mihaela Mitrache, se poate presupune că a fost o distribuire „forțată”, însă personajul este sărăcit psihologic și vulgarizat prin story, prin joc, prin costum. Preocupată doar de compoziția de machiaj,
Coca Andronescu văduvește personajul dadei Domnica de acea dimensiune mitică menită să facă posibilă fuziunea dintre balada Mioriței și legenda Meșterului Manole. Se cere semnalată — desigur intenția operatorului (regretatul Nicu Stan) de a folosi periodic tehnica plonjeului, din păcate cu o finalitate estetică parțială: eroul prăbușit definitiv, în atelier fiul lucrând...
Tentativa de glisare din sfera dramei de idei în cea a filmului de consum s-a soldat cu un hibrid prea puțin viabil, lipsit și de succesul de casă scontat.
