​„Moara lui Călifar” – cronică de film

     Mi-ar place să încep cu o zicală gen „Vremea bună se cunoaște de dimineață” (sau oricare alta din aceeași familie de semnificații) ca să mă opresc apoi la debutul re­gizoral al lui Șerban Marinescu. Dar mă întreb: câți regizori n-au rămas în pragul debutului? atunci ce ne-am face cu înțelepciunea proverbelor? Cea mai bună cale este, to­tuși, să ne ferim de generalizări pripite și să ne mărginim la faptul concret. La Moara lui Călifar, de exemplu. Ecranizare. (Autorii scenariului, și alături de ei, regizorul, susțin ca o adaptare.) Se pornește de la o nuvelă a unui scriitor moralist cum a fost Gala Galaction, preocupat să surprindă omul în luptă lui când eroică, când disperată, când inutilă, dintre virtute și ispită, eterna balansare umana între bine și rău, rareori tranșată, mereu deschisa, poate tocmai ca să dea omului per­spectiva de a se înnobila prin aceasta luptă „Moara lui Călifar”, nuvela, este în acest sens reprezentativă. Un tânăr țăran sărac — pe nu­mele lui Stoicea — aude povestea despre o moară și un bătrân morar, care s-ar afla la cale de șapte zile de mers prin părțile Delior­manului. Când ai ajuns la Călifar îi poți cere „să te procopsești”, iar el, care și-a vândut sufletul (ca în cea mai fidelă filiație faustică) făgăduiește și te previne: te ajută sa te „pro­copsești”, dar reversul ai să-l afli după aceea. Un asemenea destin îi este rezervat și lui Stoicea.
     Povestea, așadar, este — în buna tradiție galactionescă-moralizatoare. Dorința de îna­vuțire, de parvenire, cu un termen mai mo­dern, atrage după sine o întreagă metamorfo­zare a eului până la schimonosire. Stoicea, privit în această ipostază (care este, de fapt, o proiecție onirică) va deveni o fire haină, subjugată de bani, de bunuri agonisite, dar agonisite n-ar fi chiar termenul, căci cele mai multe sunt luate cu japca, cu harapnicul, fără milă. Și prețul pe care îl plătește eroul unei asemenea transformări este capital: focul fa­tidic îi mistuie totul — întreaga avere, și în conacul devorat de văpăi, îi va pieri și solia.
     Pe acest portativ dramatic i se cerea cineastului (care nu putea să mizeze pe un ele­ment insolit din punct de vedere dramatur­gic) o finețe a observației psihologice, a ur­măririi trecerilor de la o stare la alta, de la o treaptă la alta a ascensiunii gustului întru parvenire.
     Șerban Marinescu are un punct de vedere foarte clar: el nu vrea să ilustreze nuvela, să avanseze o viziune de cineast asupra ei. Vrea, cum ne așteptam, să o vizualizeze. Neavând la dispoziție o întâmplare în cate conflictul să fie propulsat de o dinamica faptelor ce ar schimba mereu topica, dar și perspectiva deznodământului (creând astfel surpriza, dar și imprimând un ritm alert și o cascadă de inedit) Șerban Marinescu a prefe­rat să construiască un film de stări. Singurul personaj care parcurge mai multe asemenea stări este pomenitul Stoicea, celelalte sunt ipostazări, sugestii dintr-o lume în care el vrea să pătrundă, pe care vrea s-o cuce­rească, chiar s-o cumpere. Și în bună măsura și reușește această parvenire, apropiindu-se însă cu fiecare „victorie” de reversul ei: de­șertăciunea și pierzania (într-o lume în care zeul atotputernic este banul.) Există o sime­trie, din punct de vedre conflictual, aceasta povestire: realitate-vis, ascensiune-cădere; speranța-disperare; frumos-urât; alb-negru — tonalitate aleasa de-altfel pentru tern, tratat în întregul lui de către operatorii Călin Ghibu și Dragoș Pârvulescu într-un contrast, un contrapunct cromatic, ce-l apro­pie de grafica lui Masereel. Nuanțele în acest film sunt descoperite numai în plan psihologic și, atunci când sunt, doar la Stoicea. Restul lumii filmului este unidimensională, simple re­pere umane surprinse strict funcțional din punct de vedere dramatic: un angrosist de cereale (Ion Marinescu) se îmbogățește mereu, plângându-se mereu că se ruinează; un moșier (Jean Lorin Florescu) este convins de apartenența lui la o lume în care trebuie să plătești ca să fii admis în ea, în timp ce el plătește prețul viciului la jocul de cărți, și se ruinează; tânăra boieroaică (Elena Albu) duce o existență vegetală, desprinsă parca de rea­litate, dar înainte să moară în flăcările incendiului, ea dispăruse, de fapt, prin alienare; un vechil, prea sigur pe gârbaciul și cheile lui de la toate magaziile, dispare alungat de noul boier provenit din argatul cu simbrie de mai ieri; un alt argat (interpretat de Dan Condurache) dispare, poate ca să ia și el drumul morii lui Călifar, dus de același vis de parvenire etc. Personajele Morii lui Călifar — repovestită cinematografic de către Șerban Marinescu cu siguranță și subtilitate — cunosc o mișcare de carusel, pivotul tuturor fiind Stoicea. Dar aceasta rotire sfârșește prin a-I ameți pe acesta pentru ca din vis să se trezească izbit de palma realității. Scriitorul a fost aici tranșant Stoicea al lui Galaction repede o secure în capul Călifarului (care, ne spune  scriitorul, trăia de 300 de ani și nu putea să moară altfel decât repus). Șerban Marinescu (și evident scenariștii Valeriu Drăgușanu, Radu Aneste Petrescu, Petru Maior Bianu) au optat pentru un final deschis. Gestul violent este părăsit de ei, iar sugestia ultimă ar fi reluarea, eventual, a periplului lui Stoicea sau lecuirea lui pentru totdeauna de tentația parvenirii. Pentru că finalul filmului aparține, sigur, spectatorului, căruia i se oferă să medi­teze și să facă el o opțiune moralizatoare.
     Șerban Marinescu debutează cu maturitate. El arată cu acest film o concepție, demon­strează că are simțul ritmului narativ, că știe să creeze o atmosfera și să profileze o lume. Și-a condus cu mână sigură distribuția și cred că succesul lui în această privința este mai mare în conturarea personajelor episodice fiecare dintre acestea avându-și accentul care-l deosebește. Aceste accente sunt tot atâtea defecte de structură și nu calități de carac­ter.) Așa că toate personajele la un loc se di­zolvă într-o lume peste care plutește, egalizat­oare, oboseala, istovirea, preludiul sfârșitului. Unde cred ca regizorul n-a prea reușit a fost tocmai cu personajul central. Stoicea, în care Remus Mărgineanu, copleșit de replica potrivit căreia ar avea o privire ce înfioară, pare obsedat el însuși de privire și nu mai găsește alte expresii în funcție de momentele prin are trece. S-ar putea altcineva să considere o realizare interpretarea, crispată după părerea mea, a lui Remus Mărgineanu. Nu știu. Este o chestiune de gust.