Camil Petrescu îşi iubea piesa scrisă prin 1925-1926, ba chiar se declara frate bun cu Mitică Popescu pentru că regândise polemic personajul caragialean, dorind să privească dincolo de flecăreala şi spiritul de autocalomnie caracteristice binecunoscutului prototip literar şi să-l înalţe la rangul de adevărat lord al loialității, de prinț al bravurii, de cavaler fără prihană; se bucura de succesul de public (cucerit abia la reluarea din 1945, în montarea proprie de la Studioul Național Bucureştean), deşi criticii au continuat să fie reticenți. Și, iată,
Mitică Popescu revine în 1984, în două versiuni concepute simultan, repetițiile de la Teatrul Mic desfăşurându-se în acelaşi timp cu turnarea filmului, iar premierei de la începutul verii urmându-i, în decembrie, cea de pe ecran. Setea de comedie explică fenomenul reîmprospătării interesului pentru această operă, care pune — după opinia lui G. Călinescu — probleme „interesante, dar fără a le rezolva satisfăcător”. Voinţa de abordare modernă, comună ambelor interpretări, se face în limbaje şi pe căi diferite, prilejuind fie un agreabil musical — în spectacolul lui Cristian Hadjiculea —, fie transformând piesa într-un pretext de parodie, în filmul scris de Dumitru Solomon şi regizat de
Manole Marcus.
Metamorfozările cinematografice tind să înmulțească locurile de desfăşurare a subiectului. Modificările, normale în cazul oricărei ecranizări, par de altfel izvorâte din credințele estetice ale lui Camil Petrescu înşuşi; căci autorul, veşnic neliniştit şi nemulțumit de reprezentațiile cu lucrările sale, mărturisea totuşi că preferă să fie realizat „textul care urmează intențiile şi viața indicate în paranteză, şi nu textul vorbit” pentru că „arta teatrului este mai curând arta actului, decât arta cuvântului”, ori afirma hotărât că teatrul şi cinematograful sunt arte ale „întâmplării trăite dinaintea simțurilor spectatorilor”. Dar o parte din firele conflictului, tăiate spre a fi reordonate vizual, rămân suspendate, iar înlocuirea unor replici cu glume din repertoriul estradistic (invocarea ceasului defect pentru motivarea întârzierii de la slujbă) este uneori de-a dreptul stânjenitoare. Scurgerea timpului — implicit marcată prin trecerea de la o scenă la alta sau prin lăsarea cortinei — este abia sugerată în aproape toate înlănțuirile de scurte episoade, finalul peliculei aglomerând, după rigori rezistente doar în luminile rampei, numeroase răsturnări de situații (distanțele dintre sediul băncii, casa lui Mitică şi cafenea, fiind repetat şi nefiresc de rapid străbătute). Realizatorii adaptării operează, de asemenea, felurite reduceri (de pildă, savuroasa partitură a lui Jean Goldenberg se restrânge, în ciuda rnarilor disponibilități umoristice ale lui Tudorel Filimon, actorul cel mai potrivit din ecuația întregii distribuții), contopesc personaje — Valtezeanu îşi pierde pasiunile pentru afacerile rentabile, şi împrumută ceva din bonomia Subdirectorului dispărut din noul eşafodaj — sau coboară eroii secundari la statutul de palide siluete. În schimb, evident este efortul de îmbogățire a peisajului social; dar dacă prezența şomerului în căutare de lucru se configurează în stil de vodevil, iar elementare se dezvăluie a fi scenele refuzului „angelicului" contabil de a se căsători cu o patroană (în film, mai întâi protagonistul se îndrăgosteşte şi abia apoi află identitatea idolului său), mai nedistonantă cu substanta dramaturgică şi mai precis elaborată este secvența participării la o întrunire socialistă.
Aparenta reîntemeiere realistă a romanței de iubire se împlineşte numai la nivelul decorurilor, încă o dată tânărul scenograf Nicolae Șchiopu demonstrându-şi talentul înnobilat de cultul pentru detaliul revelator şi autentic; poezia senină a imaginilor atât din tablourile în culori pastelate, cât şi din cele modelate în brunuri cu parfum de epocă — impune atenției încă de la constituire, cuplul de operatori, format din experimentatul
Alexandru Întorsureanu şi
Liviu Pojoni. Întâmplările sunt ostentativ teatrale, cu toate că Mitică Popescu dobândeşte sensibilitate de cinefil; el asistă la o proiecție, iar aventurile sale imaginare se derulează accelerat, în cadențe de film mut şi conforrn cu poncifele din pelicule minore de odinioară. Vervă şi farmec au exclusiv aceste episoade întoarse către vechi surse cinematografice; în paralel însă veselia pozată (funcționarii Băncii „Providența” râd şi fac şotii şcolăreşti, în vreme ce zâmbete dulcege învăluie neîncetat chipurile interpreților principali Mircea Jida şi Micaela Caracaş) blochează dezinvoltură comică.
După precedentul său lungmetraj, intitulat
Ca-n filme şi lansat în stagiunea estivală, Manole Marcus îşi defineşte constant preferința pentru divertisment, încercând totodată să sporească anvergura respectivului gen, prin simpla înscriere pe recentul generic a numelui lui Camil Petrescu. Tentativă stimabilă, dar prea puțin înfăptuită şi, în fond, prea modestă pentru regizorul care a semnat câteva majore opere ale ecranului românesc contemporan, precum
Viața, nu iartă,
Canarul şi viscolul ori
Puterea şi AdevăruI.