Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Mircea Veroiu deasupra propriei filmografii


     Evoluția lui Mircea Veroiu se anunța de la început mai dificilă decât a lui Dan Pița. Episoadele turnate de el în Nunta de piatră și Duhul aurului (respectiv Fefeleaga și Mârza) fuseseră mai vulnerabile în fața acuzelor de „estetism” care au întârziat cu câțiva ani premierele celor două opere compuse în tandem. Un plus de epurare hieratică a expresiei și deci un accroche în minus pentru public dezavantaja grav cartea de vizită a regizorului în ochii producătorilor și distribuitorilor timpului (în măsura în care se putea vorbi de atari profesiuni uzurpate de culturnicii dictaturii). Ca să depășească acest handicap, Mircea Veroiu a adoptat altă strategie decât Dan Pița și nu numai că a reușit, dar i-a și luat-o înainte cu doi ani fostului coleg de tandem, debutând cu un lung-metraj autonom ― Șapte zile, în 1973 ― față de Filip cel bun al lui Dan Pița, în 1975. Anvergura și paradoxul performanței s-au amplificat în timp și în 1985, când cursa paralelă a celor doi s-a întrerupt, prin opțiunea pentru exil a lui Mircea Veroiu, acesta era într-un avantaj de trei lung-metraje realizate autonom (11) fața de cel ce va rămâne în țara (atunci doar la al 8-lea titlu). Dacă adăugăm apoi reversul acestui paradox ― și anume că mai productivul Mircea Veroiu n-a turnat nici un film în Occident și nici în țara, în primii patru ani după 1989, avem în evidența câtorva dintre dificultățile unei opțiuni critice ― pentru un film anume din această filmografie, spre a fi tras pe casete video.
     Un hiatus de nouă ani (câți se vor face până în 1994, când sperăm să aibă loc următoarea premiera a lui Mircea Veroiu) contează enorm în cariera unui cineast ― și o spunem fără prezumția că, regizorul nu și-ar „reface mâna”, ci doar în sensul că nu-l putem nedreptăți, la această rubrică, în aprecierea filmelor sale, care n-au avut cum să ajungă, de pildă, la vârsta parabolei sau la alte soluții ale crizei. Spre a învinge opreliștile ce-I vizau cu deosebire, el s-a simțit nevoit să forțeze șansele filmului de gen, ca și pe cele ale tematicilor oportune, policier-ul sofisticat (Șapte zile); mitologicul științifico-fantastic (Hyperion−1975); sociologicul revoltelor țărănești și al perioadelor istorice tulburi (Mânia−1978, Semnul șarpelui−1982); westernul românizat (Artista, dolarii și ardelenii−1980), la care, ce-i drept, ajunsese și Dan Pița înaintea lui, numai că Mircea Veroiu a ajuns și la insurecționalul convențional (Așteptând un tren−1982) și la ilegaliștii comuniști (Să mori rănit din dragoste de viață−1984). Plăcerea de a face cinema, sub semnul căreia își începuse drumul de excepție tandemul comentat și în precedentele numere, se regăsește frecvent în aceste producții, cu o ambiție stilistică maximă, iar tributul plătit epocii e incomparabil mai bine filtrat decât în marea majoritate a peliculelor contemporane. Și totuși acest zig-zag perpetuu n-a putut să evite „senzația că, în planul major, național și universal, ne pregătim mereu să debutăm”, cum încheiam cronica despre Așteptând un tren, filmul care mi se păruse „timp de un deceniu, ocazia cea mai mare, dacă nu unica, pe care Mircea Veroiu a avut-o de a reveni la loc de frunte în filmografia națională” (Cinema, nr. 9/1982). Azi ne e greu să spunem dacă unele puncte din acest zig-zag sau mai degrabă alt filon îl reprezintă pe cineast ― respectiv adaptările după mari scriitori ― Slavici (Dincolo de pod−1976), Camil Petrescu (Între oglinzi paralele−1979) și Ibrăileanu (Adela−1985), la care Mircea Veroiu s-a întors totuși târziu și poate marcat de suprasolicitările producțiilor de gen anterioare ori intercalate prea spornic.
     Drama morală contemporană a încercat-o deasemenea târziu, într-un singur film, atât de tulburător intitulat Sfârșitul nopții (1983), cu Mircea Diaconu în rolul unui „om al legii” și Gheorghe Visu în postura culpabilului. Ca atare ne întoarcem la prima categorie din care se evidențiază Să mori rănit din dragoste de viață, cu un scenariu de Anghel Mora și imaginea în alb-negru a lui Doru Mitran — film „de epocă” pe tema prieteniei, tot atât de opus ca Duminică la ora 6 al lui Lucian Pintilie tezismului politic presupus de schema aprobată. Paradoxul dramatic al carierei lui Mircea Veroiu e aici în unul dintre punctele lui cele mai concludente: pornind de la enunțul tematic cel mai uzat și lesne acceptat de autorități, cu alte cuvinte alegând proba cea mai dificilă, dacă nu imposibilă pentru artist, cineastul își descoperă inflexiuni de profunzime în planul emoției și meditației existențiale reprimate anterior. Și totuși alta e soluția pe care o propunem de astă dată. Pentru o caseta video consacrată lui Mircea Veroiu cel mai nimerit ar fi un film de montaj sau o antologie, cu fragmente din aproape toate filmele sale, cu citate mai ample din Dincolo de pod, Adela și ultimele doua filme pomenite înainte, însoțite de un comentariu valorizator. Pentru că, prin proeminența personalității sale, Mircea Veroiu face parte dintre cineaștii români situați cu certitudine deasupra propriilor lor filmografii și dintre puținii care, fără a se mai grăbi, par apți să-și descopere un al doilea suflu.
 
 
(Propuneri pentru o videocinematecă românească, Noul Cinema nr. 11/1993)

Tags: cinemateca romaneasca, cronica de film, mircea veroiu, valerian sava

Comments: