Spuneam că Sergiu Nicolaescu preia cu dezinvoltură „formula” scenaristică propusă de Titus Popovici; cu dezinvoltură, dar și cu oarecare suficiență, pe alocuri — mai ales în ceea ce, altădată, constituia „punctul forte” al cineastului... E vorba de marile desfășurări „de masse” — în secvențele care vor să evoce importantele bătălii purtate de voievodul Mircea la Rovine și la Nicopole; dacă „bătălia” de la Rovine e lungă peste orice răbdare și de o încâIceală căreia nici spectatorul cel mai răbduriu nu-i dă de capăt (cum, se vede, nu i-a dat nici regizorul), cea de la Nicopole apare vădit schematică — amândouă dovedindu-se, în esență, inexpresive: adică incapabile de a sugera un sens, de a cristaliza o idee. Nicolaescu recurge, în aceată privință, la propriile-i clișee — care, de o suficientă prospețime în Dacii sau de o anume vigoare în Mihai Viteazul, «se banalizează prin repetare abuzivă, neinspirată, nediferențiată».
Nu-i vorba, aici, numai de neatenția monteuzei Maria Neagu (care, în secvența finală, lasă nestingherit în cadru un vapor din zilele noastre), cât, mai ales, de ceea ce Nicolaescu însuși trebuia să facă în această privință... În fond, montajul dă filmului emergență — adică acel ceva care, într-un întreg, nu poate fi redus la suma părților (nu zicea Eisenstein că «alăturarea a două fragmente de montaj seamănă nu atât cu suma, cât cu produsul lor»?) ― exprimând concepția regizorală și asigurâd poveștii un ritm specific... Or, pe lungi porțiuni, filmul este flasc, fără ritm și, oricum, mult prea lung pentru cât vrea să spună.
Reușita filmului trebuie căutată, mai întâi și mai ales, în distribuție; cu un „fler” pe care îndelungata-i experiență regizorală nu-l explică îndeajuns, Nicolaescu știe să precizeze dintr-o dată identitatea personajului: prin interpret, alegând ― atât pentru rolurile principale, cât și pentru celelalte ― actori de mare probitate profesională, cărora le creează prilejul ca, fie și numai printr-o singură apariție, să se impună atenției noastre; în acest sens, de la „veteranul” Colea Răutu ori „seniorii” Ion Besoiu și Silviu Stănculescu la Șerban Ionescu și Adrian Pintea — aflați, acum, la ceasul unei viguroase maturități — sau la Ion Rițiu, George Alexandru și Cristian Șofron (cărora Nicolaescu le-a deschis calea afirmării prin film), mi-ar fi greu să citez pe cineva anume, fiecare interpretându-și „partitura” cu reală apIicație... Chiar și Sergiu Nicolaescu (care, oricât ne-ar fi de simpatic, nu este actor) vădește, în abordarea rolului titular, un benefic efort de aprofundare a psihologiei personajului, căruia-i împrumută dezinvolt datele marcantei sale personalități filmice (deficitară, totuși, în privința timbrului și-a dicției, ca și a condiției fizice)... Păcat că, în rolul „nepotului” Vlăduț (viitorul Vlad Tepeș. din câte-am înțeles), copilul Vlad Nemeș este îndrumat de-o asemenea manieră încât reușește să scoată accente cabotine (lucru de mirare la un interpret de această vârstă, copiii fiind, zice-se „actori înnăscuți”).
O echipă de excelenți profesioniști asigură celelalte „compartimente” de lucru: operatorul Alexandru Groza (secondat, prietenește, de experimentatul Nicolae Girardi), compozitorul Adrian Enescu (care dă, aici, una din cele mai impresionante creații ale sale în muzica de film), arhitectul Ștefan Antonescu (autorul decorurilor, de o expresivă funcționalitate), pictorița de costume Gabriela Nicolaescu (orientând către un anumit ceremonial sensul profund al filmului), grupul de cascadori ― cu toții se dovedesc colaboratori înzestrați, avându-și partea lor de merit la reușita filmului.
