​„Miracolul” – cronică de film (1)

     Întinse câmpii roditoare. Mii de hectare răs­fățându-se în soare, străjuite de diafane aspersoare... Epilogul filmului, aceste imagini atât de familiare pe harta de azi a țării sunt imagini-document din arhiva Studioului Sa­hia. Premisa, deci, o ofere însăși realitatea: prolog la noua revoluție agrară au fost și fap­tele adevărate petrecute în Oltenia și Dobro­gea, unde s-a reușit refertilizarea unor întinse terenuri atacate de nisip. Imixtiunea ficțiunii în documentar, profitabilă, incitantă, autorii filmului (scriitorul Ion Băieșu și regizorul Tu­dor Mărăscu) au înțeles să o traducă în ter­menii spectaculosului cinematografic. Motivul (laitmotivul, căci va fi invocat nu o dată în film și permanent în realitatea de zi cu zi) lu­crărilor de hidroameltorații este decantat într-o poveste cu tentă de fabulos. Mitologia a fost convocate în actualitate ca argument, ca stimul în acțiunea de stăpânire progresivă a naturii. Experiența concretă, extrapolată într-o formulă artistică aparent eterogenă ambiționează rafinamentul speculația, atât etică cât și estetică, impunând o riguroasă re­torică discursului filmic. Apelându-se la un fond ideatic și iconic în același timp autohton și universal, antic și contemporan, se în­cearcă reverificarea valabilității unui adevărat „loc comun” în cultura modernă și anume faptul că basmul secolului douăzeci, identifi­cat adeseori cu westernul cinematografic, interferează uneori și tragedia clasică. La început, atmosfera e încercată de stra­nietate, un himeric soare întunecat și oscilant fascinează și neliniștește asemeni nisipurilor mișcătoare și necruțătoare. Simbioza cos­mică a elementelor universului înconjurător de fior tragic. Moara de vânt, simbol al ostili­tății și zădărniciei, trimite cu gândul și la no­utatea donquijotismului. Obstacolele, „miraculoase”, rând pe rând, își dezvăluie prove­niența „profană”. Chiar calamitatea aridității se dovedește o „strategie” de retragere a apei, o punere la încercare a gradului de inițiativă a omului prins în capcana unei situații limită. Spiridușul tutelar (micuța loana Mari­nescu, cu un chip de miniatural totem și o firavă candoare) grăbește plecarea celor ce nu vor să rămână  (un nevrotic agronom ce dezertează prea lesne — Dragoș Pîslaru; citadina Teodorei Mareș, în nota unei voite superficialități) și de, în schimb, ajutor celor ce vin cu bune intenții, fie prin descântecul Caloianului, fie prin prospectarea fântânilor.
     În plan narativ, se remarcă abilitatea menți­nerii constante a echilibrului dintre tensiunile interioare și cele exterioare, dintre conflictul major, tăinuit ani și ani de om și de natură, și conflictele mai mărunte, care opun pe oa­meni propriei lor naturi umane. Interesantă și cu importantă în ordinea demonstrației pro­puse sunt și simetriile decupajului regizoral. Ploaia ingrată pe drumul spre necunoscut și ploaia binefăcătoare în arșița stearpă. Senzu­alitatea difuză în întâlnirea cu necunoscuta sau în reîntâlnirea cu soția, contrastul dintre tandrețea oferită cu generozitate și iubirea impusă cu silnicie. Femeia de veghe la răs­cruce cu ulciorul plin și alte diferite ipostaze ale obiceiului de a omeni oaspeții cu o băr­dacă de vin sau o ulcică de lapte, așa cum ritualurile legate de naștere și moarte sunt în­gemănate prin perpetuarea vieții, praznicul de botez fiind asemeni celui de pomenire. Grădinii minuscule a profesorului cu figură de ascet (George Ferra) i se vor alătura tarla­lele experimentului curajos, reluat nu o dată, nu de două, ci de trei ori, prețul jertfei justi­țiarului taciturn, întrupare statuare a bunului simț natural de aici sau de aiurea (Colea Răutu) descătușându-i din inerție pe localnicii care vor veni în număr impresionant să pună umărul. Bine-cunoscuta temă „prietenii la nevoie se cunoaște” este propusă mai întâi de cvartetul lirico-umoristic al amiciției (în care excelează trioul hazos și întreprinzător Florin Anton, Horațiu Mălăele, Șerban Io­nescu); apoi tema e reluată într-o cavalcada patetică de atelaje nemotorizate, ca în final, la recoltatul mănoaselor holde, nu două-trei tractoare, ci zeci de combine să invadeze curtea GAC-ului și pânza ecranului, hiperbola intenționată.
     În ceea ce privește distribuția, ea a fost stabilită cu maxim scrupul fizionomic și temperamental, încă să se plieze cât mai conve­nabil pe schemele tradiționale ale genurilor amalgamate. Felul insolit de a introduce fie­care personaj în cadru își pune pecetea pe travaliul actoricesc de impunere a rolului, indiferent de dimensiunea lui. Oricând posibili eroi de prim plan sunt „coreuții” acestui sat de moșnegi. Paznicul lui Ernest Maftei e într-o hâtră complicitate chiar și cu nisipul, personaj ubicuu, asemeni zmeului din po­veste. Dârzul președinte al lui Dumitru Palade nu se dă în lături nici de la muncă, nici de la răspundere, contracarând rutina unui suspi­cios (Nicolae Praida), a unui cârcotaș (Andrei Codarcea), a mai multor sceptici (Boris Petroff, Radu Dunăreanu, Sergiu Făgărășanu). Reglarea acestui organism, în fond sănătos și viguros, urmând a fi probate și prin gestul de respingere a tânărului orbit de pasiune (Ma­rian Culineac), care se vede exclus din lumea satului. Tara birocratismului e stigmatizate printr-o replică (rostită cu ironică pedanterie de Corneliu Dumitraș) sau printr-o situație grotescă (funcționarii veniți cam târziu pe te­ren să omologheze performanța, siliți să în­frunte și ei capriciile vremii). Unitar, dar to­tuși sensibil diferențiat este și grupul săten­ilor. O blândă femeie peste care viața n-a trecut ușor (Elena Drăgoi), o nevastă aprigă (Ana Ciclovan) și o altă gravidă (Ana Cion­tea). Apoi îndoliata vestală care nu se abandonează durerii, ci, tenace, continuă să facă munca de meteorolog a bărbatului înghițit de nisipuri: Florina Luican, grație și forță, dem­nitate în suferință, o fin disimulată feminitate frustă. Arhetip al eroului ce convertește im­posibilul în posibil, insul ce are tăria de a re­fuza o existență oarecare și de a o lua mereu de la capăt, într-un salutar efort de a-și des­coperi cu adevărat menirea, de a stăpâni des­tinul, pe al său și pe al tuturor celor ce se hotărăsc să-i fie alături, agronomul lui Anton Tauf susține pe umeri solizi prestigiul de Făt-Frumos trecând vămile nisipului când la volan, când călare, privirea adânc introspec­tiva îmblânzind-o cu un surâs, imediat ce des­copere sprijin și înțelegere în ochii interlocu­torilor. Pentru ce partenerilor unei astfel de aventuri ca de altfel și spectatorilor unui astfel de film — li se pretinde, deopotrivă, și un dram de reflexivitate.
     În elaborarea stilistică, regizorul Tudor Mă­răscu i-a avut alături pe operatorul Cristian Comeagă, fără de a cărui imagine filmul nu ar fi căpătat substanță și pe compozitorul Călin Ioachimescu, care a oferit peliculei necesarele ritmuri vitale.