„Melodii, melodii…” - cronică de film

     În felul său şi pentru cinematografia noastră, Francisc Munteanu este un recordman. Ca autor total, are cele mai multe filme: 12; ca timp de realizare a unui lungmetraj de ficţiune, se află tot printre primii: 28 de zile pentru Dincolo de barieră; ca priză la public, se situează în primul pluton al cineaştilor români: 2 milioane de spectatori, în medie, la majoritatea filmelor sale; ca număr de filme realizate, se găseşte tot printre cei din frunte: anul şi filmul, dacă punem la socoteală şi cele la care a scris doar sce­nariul şi le-au realizat alţii.
     Ce nu pot spune cifrele, dar ştiu toţi cei care privesc atent filmele sale, este că Francisc Munteanu e şi un foarte fidel colaborator, care schimbă rareori «echipa». (Să nu uităm că pe Costel Băloiu, «pistruiatul» din serialul de televiziune, pe care-l revedem acum în Sucă al lui Mărin, doar prietenul Francisc Munteanu putea să-I distribuie. După cum, probabil, aceeaşi fidelitate în prietenie l-a determinat pe ci­neast să-i pomenească măcar numele lui Dan Spătaru în filmul despre care vorbim, dacă nu l-a mai putut distribui în rolul principal, cum o făcuse cândva, în Cânte­cele mării).
Ce nu pot stabili statisticile, dar ce ştiu toţi cei care «trag» alături de el, este ca Francisc Munteanu are o anumită ţinută, un stil al lui, foarte cavaleresc şi extrem de constructiv, în relaţiile de muncă. Decontractat şi decontractant. Relaxat şi dezin­volt. Poate prea dezinvolt, de la un timp încoace.
     Când scriitorul Francisc Munteanu s-a decis să devină şi regizor de film, a făcut-o asumându-şi întreaga răspundere şi întreg riscul. Răspunderea unor teme şi a unor subiecte grave, dar şi riscul transpunerii lor într-o artă cu totul necunoscută pentru el, pe atunci. A făcut-o, spun, cu toata responsabilitatea, dar şi cu o vădită pasiune. Cu pasiunea pe care ţi-o inspiră profun­da cunoaştere a unei epoci pe care ai trăit-o, în cazul său, cea a războiului, şi pe care simţea nevoia să ne-o comunice şi nouă, aşa cum se păstrase ea în amintirea lui, nu numai de om, dar şi de artist Soldaţi fără uniformă, Cerul n-are gratii, La patru paşi de infinit, Cerul începe la etajul III dăduseră la iveală o anume vi­ziune a scriitorului asupra filmului psiho­logic de război, dezvăluiseră o constanţă în preocupările tematice ale regizorului, iar împreună, scenarist şi realizator, reu­şiseră să impună în conştiinţa spectatori­lor două personaje-simbol, Ana şi Mihai, ca părând a face parte din viaţa trăită şi nu imaginată, a celui ce-i crease.
     De la bun început, Francisc Munteanu a făcut dovada unei mari uşurinţe, a unei fireşti dezinvolturi — dacă se poate spune aşa — în «mânuirea» cinematografului, a­trăgându-şi stima confraţilor, susţinerea criticii şi simpatia publicului.
     Ce I-a determinat pe acelaşi Francisc Munteanu să-şi transforme, cu timpul şi cu celelalte filme, uşurinţe în facilitate şi dezinvoltura în dela­sare? Greu de spus, fără riscul de a-l judeca greşit. Poate lipsa de orgoliu, orgoliu profesional — cum se afirma într-o cronică, care încerca o înţelegere a cineastului «dinlăuntru». Deci, o abdicare treptată de ambiţii care se anunţau nu numai foarte mari, nu numai foarte temerare, dar şi pe deplin justificate, la început? Sau poate o prea mare încredere — rapid confirmată de critici şi de spectatori — într-o înzestrare deosebită pentru cinema, dar care, încetul cu încetul, l-au dus, prin cedarea în faţa superficialităţii, doar către îndemnare? Greu de judecat, cum spuneam, fără riscul de a comite păcatul — de neiertat — al concluzillor pripite. Un lucru, însă, rămâne cert: ceva s-a întâmplat cu Francisc Muntea­nu şi acel ceva care azi ne obligă să-i pu­nem ultimul film sub semnul grabei şi al improvizaţiei, doar el singur îl ştie bine.
     Comedia muzicală este un gen pe care regizorul l-a mai încercat şi tot nu cu rezul­tate pe măsura aşteptărilor. Această expe­rienţă se petrecea în 1971 şi se intitula Cântecele mării. Astăzi, Melodii, melodii reia încercarea, fără a avea aerul, însă, că-şi propune altceva. Sigur, nu trebuie — şi nimeni n-o face — cerut de la acest fel de film o temă şi un subiect care să spargă tipare şi timpane, şi nici să răstoarne ca­noane şi converţii. Există, totuşi, ceva la acest gen — şi la acest gen — uşor şi vesel care te obligă să-ţi iei meseria în serios şi s-o faci în aşa fel încât să aibă «greutate». Altcum, cu o prea mare dezinvoltură pe platou, nu se va ajunge niciodată la acea necesară mare dezinvoltură de pe ecran. La acel aer de improvizaţie, care vine după ce ai studiat bine fiecare amănunt. La acea spontaneitate, care se naşte o dată cu o foarte minuţioasă — şi prealabilă — pre­gătire a ei.
     Melodii, melodii pare făcut în joacă de la scenariu până la copia stan­dard. O distribuţie aleasă pe sprân­ceană şi cu ochii ţintă pe aşa-zisul gust al publicului este lăsată să-şi facă «numerele», ca la un spectacol de satiră si umor TV, cu melodii (unele vor deveni, probabil, chiar şlagăre datorită talentatului Temistocle Popa, ca, de pildă, «Tango C.F.R.»), dar cam fără «cântec». Margareta Pâslaru (care a luat, cândva, la Mamaia, şi un premiu pentru debut în cinematografie tot într-un film al lui Francisc Munteanu, nu­mit Tunelul), ea singură şi-ar fi putut garan­ta succesul, nu numai de public, al unei co­medii muzicale. Dar Margareta Pâslaru, cea atât de talentată, cea atât de conştiincioasă, cea atât de exigenţă şi de autoexigentă, Margareta Pîslaru cea foto- şi telegenică, este aici deservită. Cu alte cuvinte, ne­slujită, nevalorificată, neavantajată, adică nefolosită decât pe corzile ei vocale.
     În rest, apariţii fugare, de câteva secunde: de pildă, Vasilica Tastaman, «jucând» cu maximum de aplomb, două cifre şi o zeci­mală, sau Tamara Buciuceanu, această mare actriţă cu glas de primadonă, încer­când să vocalizeze cât (nu) putea ea de fals; apariţii de câteva minute: de pildă, Papaiani în rolul unui miliţian, «fan» al lui Papaiani, sau Dichiseanu, în rolul «dichisit» al lui Dichiseanu, sau Amza Pellea, în celebrul său Nea Mărin; apariţii de câteva note de pildă, Marga Barbu, o voce extrem de plăcută, o prezenţă deosebit de agreabilă, în duet cu Cornel Constantiniu; în rest, formaţia de muzică uşoară (care-şi face intrarea pe ecran ca pe scenă la «Boema»), compusă din Sergiu Zagardan, Radu Gol­diş şi balerinul Cornel Patrichi: toţi simpa­tici, plini de bunăvoinţă, dar fără eficienţă.
Şi un rol, singurul rol mai consistent, cel al comperului şi al «impresarului», cel al marelui sforar şi al măruntului şuşanist, personajul «melomanului de muzică», lăsat, fără menajamente, pe umerii bine antrenaţi, e drept, în acest soi de performanţe, ai lui Jean Constantin.
     Am văzut filmul la «Scala», dimineaţa, la orele 9:15, a treia zi după premieră, într-o sală plină, cu un public bun conducător de veselie şi de simpatie, activ, cooperativ. De o mare disponibilitate pentru comedie şi în special pentru o comedie muzicală românească. L-am privit la ieşire: era tăcut, parcă descumpănit de marile rezerve de râs şi de aplauze rămase nefolosite.
Nimeni nu cere nimănui mai mult decât poate da, iar unei comedii pe melodii, melodii, melodii (chiar şi «bit, pop, top sau dop») i se pretinde doar ce poate ea da sau ce ar trebui ea să aibă: umor, muzică, dans, antren. Umor — adică gaguri, muzică — adică şlagăre, dans si antren — adică ritm şi voie bună. Cu alte cuvinte, idei, fantezie, meserie. Ab initio, de se poate, adică ab scenariu. Acestea sunt, în general, argumentele, ingredientele, ca şi apanajul oricărei — ba nu, nu oricărei, ci numai unei bune comedii muzicale. Cu o condiţie: să nu-ţi închipui că e deajuns să scuturi un shaker ca să scoţi un cocteil. Un cocteil de calitate, şi întăritor şi răcori­tor, şi pentru sezonul estival şi pentru litoral.
     Şi totuşi... Şi totuşi, parcă se vede prea multă nepăsare şi se zăresc prea puţine am­biţii din partea unui cineast cu atâta experien­ţă, care-şi poate îngădui destule, dar nu sa şi creadă că o comedie e o glumă. Şi mai ales, să-şi închipuie că în film, ca şi în viată, te poti bizui — vorba lui Jean Constantin — doar pe «baftă şi şansă la noroc». Doar dacă ţi le faci cu mâna ta. Era cât pe-aci să scriu: cu aparatul de filmat.