Cinematograful național a abundatat în producții mediocre și slabe. Cu excepția câtorva ani faști 1964, 1969, 1975 și 1980 care ne-au dăruit câte trei până la patru filme de calitate, în toți ceilalți ani filmul bun a fost fie „păcatul” unic, fie a absentat cu desăvârșire. Apariția unui film bun ar fi trebuit, în aceste condiții, să fie o sărbătoare. Dar în loc de sărbătoare, numai tonul ceva mai liber, mai neinhibat, al cronicarilor lăsa să se înțeleagă că „se întâmplă ceva”. Filmul bun avea voie să fie criticat, întrucât de cum se descoperea „o problemă”, răspunderea realizării lui era lăsată în întregime pe umerii autorilor Filmele mediocre, în schimb, nu erau criticate ci gargarisite pe coloane întregi, cu unica grijă de a nu ajunge la nici o concluzie. De ce? Filmele mediocre n-au fost numai niște biete filme. Erau aliații sistemului în politica lui culturală. Cenzura comunistă nu avea numai misiunea „să taie”. Logodită cu propagada, ea trebuia mai ales să producă anti-cultură. De aceea a oploșit mediocritatea, ca un grădinar al Satanei care, în loc să apere florile de buruieni, a apărat buruienile de flori.
Acest lamentabil și grosolan mecanism antivaloric se desconspiră acum, când continuă să apară filme stupide - cum e și acest proaspăt Campioana de Vasilica Istrate (scenariul) și Elisabeta Bostan (regia) - și în „apărarea” cărora nu mai poate fi invocată cenzura. Mitul Consiliului Culturii ca cenzor infailibil - mană cerească pentru mediocrități mult mai nocive decât Elisabeta Bostan - se năruie tot datorită celor ce au profitat de el și care, iată, se arată în continuare harnici și răzbătători (Un bulgăre de humă, Momentul adevărului și Campioana au fost singurele filme românești de ficțiune produse sau terminate după Revoluție).
Dincolo de handicapurile acestui film, cum ar fi afazia - atunci când în sfârșit antrenorul (sau antrenoarea) deschide gura, depășind faza grimaselor pe fond muzical, se referă fatalmente la „bucuria universală” a sportului și la „libertatea interioară” pe care ți-o conferă exercițiul fizic - sau chiar un soi de senilitate generalizată de care se contaminează și copiii, m-a intrigat un sentiment subsidiar de nostalgie, dacă nu de tristețe. Actorii noștri tineri cu 15-20 de ani în urmă (Mircea Diaconu, George Mihăiță, Carmen Galin, Ileana Popovici, Diana Lupescu, Maria Ploae) fac figurație într-un film fără personaje, cu scopul, s-ar zice, de a evoca o lume care a fost, prin simpla lor prezență. Fără a fi neapărat malițios, nu e cazul să recunosc aici nostalgia unor realizatori după vremurile lor bune?