​„Masca de argint” – cronică de film

     Undeva în „Caietele Princepelui”, Eugen Barbu vorbea despre importanța titlului unei lucrări. După șocul de început cu Drumul oa­selor, pe măsură ce apăreau Trandafirul gal­ben, Misterele Bucureștilor și recentul Masca de argint, titlurile mărturiseau tot mai răspi­cat apartenența la un gen, acela ai aventuri­lor de tipul foiletoanelor populare; un drum care-ți îngheață sângele în vine, o parolă du­bioasă cu nume de floare (galbenă!), mistere, măști... ultimele două titluri trimițând explicit (nu fără o nuanță parodică) la clasicele „Mis­tere ale Parisului” și „Masca de fier”. Pe lângă unda de mister, titlurile conțin și ceea ce re­verberează din plin în toate cele patru scena­rii ale lui Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail: culoarea epocii. În jurul anului 1850 se culti­vau și la noi „misterele”. În 1853, o doamnă Atanasiu tradusese la Galați „Misterurile țintirimului Per Lașez”, I. Gr. Valentineanu scoate tot pe atunci, în editura Socec „Misterele Londrei”, în 1855 un oarecare P.M. Geor­gescu publică „Misterele inkuisiției” iar Ba­ronzi scrisese (după modelul lui Paul Feval și Eugene Sue) „Misterele Bucureștilor”, titlu pe care aveau să-I adopte și Ioan M. Bujoreanu și G. Crețeanu pentru foiletoanele lor. Aceasta era epoca: a romanelor populare. Ne-am îngăduit a vorbi mai întâi despre epocă, întrucât coloratura rocambolescă a si­tuațiilor, senzaționalul și pitorescul celor pa­tru filme, ar fi ținut de o aventură pură — ca la carte, dar gratuită — de n-ar fi fost plasa­rea lor în contextul socio-politic și reconsti­tuirea nu atât a tabloului, a atmosferei, cât — lucru încă mai dificil — a spiritului, a psiholo­giei epocii.
     Acțiunea Măștii... e plasată tot în preajma anului 1848, în vremea căuzașilor, a Frăției, dar și a briganzilor, a aventurierilor de tot fe­lul. În continuare „se cabalează” împotriva domnitorului, iar miza concretă a urmăririlor, a crimelor și a tot soiul de alte „machiaverli­curi”, este tot o comoară, pe care fiecare o râvnește cu un alt „scopos”: Mărgelatu, fi­rește, pentru „Frăție”; Agatha, tot firește, pentru mult visatul teatru din Viena; un măre boier, pentru a o da peșcheș înaltei Porți, în schimbul domniei; un aventurier escroc pus „pe berbantlâcuri și pe spionlâcuri” o vrea pur și simplu pentru sine (sau nu numai?), ca și „Masca de argint”, bănuită până la un punct a fi însuși Mărgelatu.
     Filmul începe și se sfârșește cu un prim plan în stop cadru: Mărgelatu’ (Florin Piersic) uitându-se țintă la noi, cu pălăria trase pe ochi, cu cele 8 țevi retezate ale pistolului gata să scoată fum. Frapează melancolia gravă ce-I stăpânește. Pare a nu veni de ni­ciunde și a merge spre nicăieri. În permanent conflict cu lumea și cu sine însuși, un neliniștit, un neadaptat profund nefericit, Mărge­latu’ e un romantic în cel mai pur sens al cu­vântului. „Romanticul e singuratic, eremit, sau fracționar, rebel în fruntea mișcărilor popu­lare... e „machiavelic". Viața lui e „fără sens” sau cu sens abscons... suferă de neliniște, vagabondaj și explorare... e independent, revoluționar... combătut de pasiuni și chinuit de probleme”... (definiții extrase din cunos­cutul studiu călinescian despre „clasicism, baroc, romantism”).
„Sensul abscons” al lui Mărgelatu ne-a fost lămurit încă din primul episod, iar în cea de-a treia serie, el însuși ne-a devoalat o întortocheată biografie. „Eu nu am văzut în haiduc un bandit, ci un cavaler al dreptății, iar în Mărgelatu un căuzaș... un Don Ouijotte baIcanic”, declară Eugen Barbu.
     În interpretarea lui Florin Piersic (e greu de spus la ora aceasta a cui popularitate este mai mare, a actorului sau a personajului?), Mărgelatu are o tristețe meditativă crescândă. Pe măsură ce se înmulțesc „maleficiile” din juru-i, privirea lui se încarcă de amărăciune, de însingurare (în jurul focului saltimban­cilor, ascultând vorbele unei stranii chiro­mante, are lacrimi in ochi). Ceea ce nu-I piedică să fie primul în ambuscade, să do­boare „7 dintr-o lovitură”, Mărgelatu lui Pier­sic având și ceva din aerul uriașilor din basme. Fiind tipul care nu rămâne dator, ca­re-și face singur dreptate, în această a patra serie reușește să intre în conflict chiar și cu „frații” în numele cărora acționează. Din ace­leași cauze, nu e greu să i se pună în cârcă și vendetele Măștii de argint. De câte ori se află la ananghie, e salvat de Buză-de-iepure, în­viat ca prin minune („minunea” fiind și ea un apanaj al acestui gen de film). Szobi Cseh (care semnează „regia de mișcare”) alias Bu­ză-de-lepure, un Mărgelatu mai puțin măci­nat de gânduri, mai intempestiv, desfășoară adevărate minuni de cascadorie (co-părtaș: Florin Piersic nedublat!), dar, din păcate, aparatul de filmat nu ține întotdeauna pasul cu iureșul luptei.
     În peisaje romantice (natură copleșitoare) panoramate cu dichis de operatorul Ion Anton în vârf de stâncă, pe cerul de apus, doi călăreți se despart. Sunt Mărgelatu și Buză de Iepure, un evadat, și... un înviat din morți. „Ascultă, răposatule, tu chiar ești mort?” „Drac mort ai mai văzut?” — serialul continuă să ne delecteze cu dialogul plin de har și de haz al scenariului.
     Evadarea lui Mărgelatu îl exasperează pe Bibescu: „A ajuns pușcăria domnească să fie șantan? Sală de bal, sau ce?” lon Besoiu aduce o șiretenie naivă personajului, un domnitor tranzacțional, convins că evenimen­tele îl depășesc doar din neghiobia slujbași­lor săi. El e de fapt prima victimă a escrocu­lui de talie internațională Troianoff (Alexandru Repan, cu farmec și umor) care se de drept „bancher, om al cancelariei imperiale, stând sub ocrotirea legilor diplomaticești”. Falimentar, trăind (pe picior mare!) din ca­cialmale, cilibiu și onctuos, escrocul folo­sește toate armele, de la lingușire, mituire, plastografie până la crimă (e însoțit de Casapu, slujitor surdo-mut) pentru a pune mina pe concesiunea minelor de aur din Țara Ro­mânească. Cu încântare, el descoperă un nesperat aliat întru crimă și jaf, în Agatha, cea belă și infortunată, pe cât de rafinată pe atât de lipsită de scrupule. Trecând cu dezinvoltură de la râsul cochet la cel sardonic Marga Barbu realizează un portret in aqua forte, o curtezană malefică, o adevărată Erinie dezlănțuită. „La temelia marilor averi întotdeauna un cadavru” comentează ea sec, trimiterea — cu sânge rece — pe lumea cea­laltă, a lui boier Vîlcu, (inedit, Marin Moraru într-o compoziție savuroasă), specie de gran­doman excentric, îngiubelat și cu parapon (aparent inofensiv — dar dacă-i reușea stra­tagema și primea investitura ca domn?). Din lumea împestrițată de Halima (în care lan­dourile se învecinează cu căruțele, fracurile cu ișlâcurile, țilindrele cu giubelele) se mai detașează boierul conservator Vardala (Con­stantin Guriță), oamenii Agiei (George Motoi și Traian Stănescu) și pitorescul „profesor” Aurică (căruia Jean Constantin îi împrumută bine-cunoscuta sa vervă) — „alinător al sufle­tului omenesc, prestidigitator, studii la Viana, în pauză scoatem măsele și punem lipitori... Apropie-te, neamule!”
     Despre adevărata identitate a Măștii de ar­gint — între dandy și brigand — nu se cuvine să vorbim, lăsând spectatorului intact misterul (actorul ce se ascunde sub mască e dintre aceia căruia nu-i rezistă nici un rol).
     Există prejudecata că într-un film de aven­turi, convenția și artificiul fiind la ele acasă, se pot vedea „sforile” și mucavaua, pentru ca nu verosimilitatea e aici girul acțiunii suspansului. E și nu e așa. O mai mare aten­ție la particularitatea senzoriale a detaliului, la racord (lupta cu arnăuții se mută brusc și inexplicabil dintr-un defileu montan într-o piață cu baricade amenajate anume), o mai mare acuratele din partea celor ce reconsti­tuie — e drept fantezist — această frescă pi­cantă (un bun câștigat al precedentelor epi­soade, regizate de Doru Năstase) ar fi fost de dorit și-n acest episod (regia: Gheorghe Vita­nidis). Cadrul scenografic al filmului, care în Misterele... de pildă, amintea de procedeele unor pictori ai vremii evocate, cadrul compus jumătate realist, jumătate sub imperiul unei fantasmagorice imaginații (cu corespondențe secrete între obiectele ce respirau foșnetul unei vieți trecute) ni s-a părut, de această dată, că respiră graba improvizației. Proble­mele de compoziție și individualizare, siguranța firului narativ și a tonurilor fundamen­tale, sugestiile de fastuos pitoresc și sucu­lența dialogurilor (atu-uri ale scenariului cu­noscute din precedentele episoade), sunt pre­luate în decalcul regizoral al Măștii... fără strălucirea ce-o așteptam, linear și tern.
     Neafanisit și nechivernisit, așa cum îi stă bine unui justițiar cu aer de haiduc și suflet de poet, Mărgelatu ne privește din stop-cadrul final, promițându-ne noi aventuri cu „va urma”. Cea de-a cincea serie, se află deja în lucru: „Colierul de turcoaze”.