Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Marele lui partener: marele public


     Cineaștii noștri: Sergiu Nicolaescu
     De câte ori, de-a lungul anilor, ascunsă umbra sălii de cinematograf printre sute de spectatori, am întâlnit pe generic numele regizorului Sergiu Nicolaescu, n-am putut să-mi înfrânez un sentiment de sinceră admirație. Iată, îmi spuneam de fiecare dată, un om care știe ce vrea de la viață, dăruit cu o tenacitate eliberatoare de complexe, de un dinamism molipsitor, condus în tot ce face de o credință neclintită în muncă, armonizând dorințele publicului cu propriile proiecte.
     Și, pe neașteptate, într-o dimineață de primăvară luminată de florile magnoliei, am avut șansa să port un dialog cu Sergiu Nicolaescu acum, când mai sunt doar câteva zile până la primul tur de manivelă la filmul „Mircea cel Mare”.
     Au trecut mai bine de două decenii (ani în care nu și-au găsit locul oboseli, incertitudini, slăbiciuni, ci doar firească ambiție, pofta devoratoare de muncă, de succes necondiționat), de când debutantul Sergiu Nicolaescu rostea (oare cu câtă emoție, neliniște speranță!) „motor” la „Dacii”. Filmul, campion absolut al box-office-ului românesc, un adevărat „boom” consacrând pe absolventul Institutului Politehnic, secția Mecanică fină — cel care își prezentase, în 1964, la Cannes, scurtmetrajul „Memoria trandafirului” ca pe (după cum sună aprecierile elogioase ale criticii) „supermanul cinematografiei de astăzi, vijelios și întrepid, la el acasă în toate genurile, pe toate platourile", cavalerul fără teamă și fără prihană a celei de-a șaptea arte. Un Sergiu Nicolaescu neschimbat de trecerea vremii, la fel de spontan, sincer și comunicativ, la fel de tranșant în opțiuni, la fel de fermecător în dialog, nu mai puțin cuceritor ca actor cu mare priză la public. Mă gândesc să-I întreb, fără ocolișuri, ce crede despre acest ispititor fruct: succesul...
     Despre succes n-aș putea spune multe lucruri. E ceva care nu știi ce este până nu-I obții, iar după ce-I obții, nu știi mai mult despre el decât înainte de a-I avea. De fiecare dată am muncit foarte mult, m-am zbătut mult, și eu și echipele cu care am lucrat, dar cum am obținut succesul sau dacă, într-adevăr, cheia lui este numai munca, nu m-aș hazarda să afirm. Mai e ceva, ceva care ține de un incalculabil, de un neprevăzut: publicul.
 
     Așa cum dăruirea atrage dăruire publicul a simțit sinceritatea discursului dumneavoastră.
     Cred că, într-un fel, așa s-ar explica lucrurile: atracția mea pentru cinematografie a venit la un moment dat, când eram la zeci de metri în adâncul apelor, ca scafandru, și îmi părea rău că tot ce vad eu nu pot arăta și altora. De multe ori am încercat acest sentiment iar bucuria mea se înjumătățea, pentru că ceea ce vedeam nu puteam împărtăși cu alții. Filmul, aceasta minunată artă, oferă satisfacția de a împărți sentimentele cu milioane, sute de milioane de oameni. Totala împlinire, punct final al dăruirii pe care o facem noi, cineaștii. La începutul carierei mele ce regizor de lungmetraj, coproducătorul la filmul „Dacii” mi-a atras atenția. „Daca nu știi să povestești, lasă-te de film”. Când eram mic știam să povestesc, i-am replicat, și cred că mai știu și azi. Deci, ecuația succesului ar cuprinde: și dragoste de public, și meșteșugul povestirii, și imaginația și bineînțeles profesionalismul.
 
     Un mare regizor spunea: „Am reușit montarea unei piese atunci când fiecare spectator, după vizionare, e capabil să o povestească în câteva fraze”.
     Asta-i teoria „povestirii”, a „story-ului”... Eu cred că nu este obligatoriu ca publicul să înțeleagă totul, pentru ca atunci ar trebui să facem concesii. Eu sunt mulțumit atunci când publicul crede că a înțeles, se bucură că a descoperit ceva, un ceva pe care îl simte mai deosebit, mai evoluat. Mulți considera că publicul e prea puțin pregătit să recepteze, corespunzător, o anumită operă de artă. Eroare. Din experiența mea, știu că publicul are o sensibilitate și o putere de înțelegere absolut surprinzătoare, neașteptată. Este și motivul pentru care filmele le-am făcut nu pentru mine, ci pentru public. Mă dăruiesc publicului. Sunt de părere că cei care spun că fac filme pentru ei înșiși se ascund în umbra tristeții de a nu fi cunoscut succesul niciodată...
 
     De la „Cu mâinile curate”, regizorul Sergiu Nicolaescu a trecut și în fața camerei de luat vederi devenind, în curând, un actor cu mare priză la public. Noua ipostază a luminat acea trăsătură fundamentală care menține tinerețea fără bătrânețe a sufletului: pofte de joc.
     E foarte exact. În realitate, fac munca aceasta cu bucuria copiilor care se joacă. Spuneam în glumă, uneori, am spus-o serios acum un an, pe vremea asta, la Los Angeles, că universitatea în cinematografie am făcut-o pe maidanul de linge case. Și o spun fără să roșesc. Și astăzi, nu pot fi decât invidios pe libertatea imaginației pe care o aveau jocurile copilăriei. Să revenim: răsfoind amintirile, vă mărturisesc că, în realitate, nu eu m-am distribuit în primul rol; au încercat să mă facă actor. A încercat întâi Savel Stiopul, apoi alt coleg într-o perioadă când gândurile mele nu se îndreptau nici spre regie, darămite spre actorie. Eram încă inginer la studioul „Alexandru Sahia”. lată, deci, că ideea le-a venit celor din jurul meu și nu mie. Chiar în Cu mâinile curate, scenaristul Titus Popovici s-a gândit că eu aș fi interpretul potrivit al comisarului Miclovan. Pentru că m-a amuzat foarte mult rolul, în următoarele trei filme de același gen, Un comisar acuză, Revanșa și Duelul, comisarul a primit „partea leului”.
 
     Ați avut un model anume ca actor?
     Deși nu semănăm fizic, mi-a plăcut teribil James Cagney și în unele momente îl citez cu mare plăcere. De pildă, într-o secvență din Duelul, Moldovan intră într-o pivniță și vede pe un perete scrise două nume. Este o secvență-citat din Îngeri cu fețe murdare al lui James Cagney. Gândurile frumoase pe către le port unor filme mă incită să le citez în unele din secvențele filmelor mele.
 
     Ce probleme deosebite de compoziție ați avut de rezolvat în situație în care v-ați aflat numai în fața camerei de luat vederi, evoluând sub bagheta altor regizori?
     N-am jucat cu mulți regizori, doar cu Iulian Mihu, Virgil Calotescu și, puțin, cu Gheorghe Vitanidis. Colaborarea cu Iulian Mihu, cineast pe care îl stimez și apreciez în mod deosebit, s-a concretizat în Felix și Otilia. Apariția mea în Pascalopol a dat puțin peste cap scenariul lui Mihu, dar el a înțeles imediat că se află în fața unui Pascalopol care nu mai seamănă nici cu cel din roman, nici cu cel din scenariu și a operat modificările necesare.
 
     Mă gândesc să-i adresez o întrebare ce pune adesea pe gânduri orice actor: ce rol i-a dat în suflet bucuria unei mari împliniri... Mă privește cu o sclipire în ochi. Răspun­sul vine tranșant:
      N-am jucat niciodată un rol până acum. E paradoxal, nu? Până acum, în toate filmele, m-am jucat pe mine.
 
     Îndrăznesc, timid, să mă sprijin într-un punct solid și șoptesc:
     Dar „Mircea cel Mare”?
     Brusc devine grav
     Fără doar și poate, „Mircea cel Mare” va fi ceva deosebit, impunând o prestație actori­cească deosebită. Îmi trebuia o cheie: nu mai pot să fac un film nici ca Mihai Viteazul, nici ca Dacii. Filmul istoric e un gen extraordinar de greu. Prefer oricând unui film istoric, unul de război, din cel de-al doilea război mon­dial. Când aleargă o sută de cai printre obsta­cole și sunt o mie  de figuranți risipiți pe un câmp, e foarte greu să mai faci regie.
 
     Cât de mult v-a ajutat spiritul ingineresc în analiza și sinteza caracterelor prezentate pe ecran? Sunteți unul din puținii veniți în cinematografie din altă profesie, care nici n-a renegat, nici n-a făcut uitată prima iubire.
     Eu îmi fac o mândrie din faptul că sunt inginer și toate problemele grele pe care tre­buie să le abordez, le abordez dintr-un punct de vedere concis, hotărât, cu înțelegerea fe­nomenelor tehnice. În nici un caz n-aș fi pu­tut fi Sergiu Nicolaescu cel de astăzi fără aceasta experiență și formație inginerească.
 
     Simt nevoia unei completări, și îi strecor ușurel:
     Stimate Sergiu Nicolaescu, vă caracterizează mai puțin acea boemă care risipește talentul...
     Mă aștept la o replică tăioasă dar, pe neașteptate, răspunsul vine blând, filosofic.
     Toate lucrurile astea țin și de temperament, de educație, de capacitatea de percepere a individului, de rezistența la efort, de o înțelegere generală a lucrurilor.
 
     Cu Sergiu Nicolaescu se merge la sigur, fie că este vorbe de film istorie sau comedie, de policier sau dramă psihologică — fiind unui — după cum sună definiția din dicționarul actorilor de film „din cel mai personal și dotat artist al ecranului românesc, relevat ca interpret grație temperamentului dramatic (...) în care talentul nativ se întâlnește cu eleganța masculină”. Dumneavoastră cum vă apreciați în profesie?
     Am faima unui om dur și violent. Nu-mi controlez reacțiile în momentul când mă enervez. Unii mă scuză spunând că întotdeauna am dreptate. Eu nu mă scuz, recunosc că „după” îmi pare rău și nu țin supărarea. Impulsivitatea mea vine din acea voință a omului hotărât să realizeze exact ceea ce și-a propus. Îmi respect profesia într-un mod absolut și din cauza asta, dacă am un munte în față, sunt convins că dacă dau în el, îl trec. Dar asta nu înseamnă că îl și trec întotdeauna...
 
     De curând ați terminat „François Villon”, film realizat de televiziunea franceză în colaborare cu CineTV din Berlinul de Vest și RAI, film în distribuția căruia au apărut și numeroși actori români.
     François Villon e o comandă pentru Canalul unu al Televiziunii franceze, durează șase ore și prezintă pe unul din cei mai vestiți poeți ai Evului Mediu, poate primul poet modern al literaturii mondiale. Viața poetului aventurier m-a fascinat, m-a vrăjit încă din anii de liceu. Sincer să fiu, n-am prea iubit scenariul și nici actorul care trebuia să joace rolul principal. Nu l-am ales eu. Acum, după ce filmările s-au încheiat, aștept cu nerăbdare întâlnirea cu publicul francez, o întâlnire care nu va fi deloc ușoară pentru că... Închipuiți-vă un Eminescu făcut de un francez! Ce pot să mai spun este că am avut o distribuție interesantă, și o distribuție românească foarte bună care vine să împlinească demonstrația că avem actori extraordinari care au jucat, dacă nu mai bine, cel puțin la fel de bine ca aceia pe care i-a trimis televiziunea franceză.
 
     În încheiere, vreau să ne vorbiți despre „Mircea cel Mare”, legendarul domnitor intrat în conștiința poporului prin nemuritoare fapte de vitejie, dar și prin genialele versuri eminesciene din Scrisoarea treia. Deci, despre „Mircea cel Mare” așa cum va să fie el pe marele ecran, Mircea cel Mare „scris” de Titus Popovici și regizat de Sergiu Nicolaescu.
     În Scrisoarea treia, Mircea este descris ca un bătrân „atât de simplu, după vorbă după port”, aspectul exterior trimițând spre un țăran român reprezentantul unui sat care se duce blând în fața unui împărat strălucitor. Să ne gândim puțin: în acel moment istoric, Mircea avea o vârstă venerabilă pentru epoca respectivă — e vârsta pe care o am eu acum. La timpul respectiv, fizic, el părea cu cel puțin zece ani mai bătrân decât par eu acum. Vârsta nu-I împiedica însă să se ducă la Nicopole, nu-l oprea să călărească, să se bată, să fie un om puternic. Eu sunt convins că Mircea cel Mare, pe lângă faptul că a fost un mare domnitor, s-a impus și ca un războinic de mare clasă. Istoria ne spune ca el a avut curajul să ceară să lanseze primul atac în bătălia de la Nicopole, gest care-I definește categoric ca pe un războinic plin de ardoare. Sau mă gândesc la atacul asupra akingiilor care I-a determinat de fapt pe Baiazid să vină aici. La vremea aceea, voievozii, regii sau împărații se impuneau mai puțin prin diplomație și mai mult prin forța sabiei. Mircea cel Mare apare ca un soare al acelor vremuri neguroase. Îi regăsim numele și în cântecele sârbești, bulgărești sau bizantine. El, domnitorul puternic, activ și îndrăzneț, s-a amestecat în alegerea sultanilor turci, a avut relație importantă cu marii conducători ai Europei. Toate faptele lui indică, fără umbră de îndoială, o personalitate cu totul deosebită, destul de departe de imaginea bătrânelului țăran necunoscut și liniștit care vine modest și vorbește înțelept lui Baiazid. La rândul lui, Baiazid știa foarte bine ce adversar are în față și eu unul continui să cred că discuția dintre ei a avut mai mult aerul unei ciocniri de sabie decât de „diplomaticești blândețuri”. Dacă a avut loc. Pentru că datorită versurilor lui Mihai Eminescu, Titus Popovici a trecut-o în scenariu și eu am trecut-o în film. Revin la ideea mea, în Evul Mediu nu puteai să domnești 30 de ani, cât a domnit Mircea, fără să fii un om tare, un neiertător. În film, domnitorul trebuie să răsară puternic, în toata splendoarea personalității lui. Va fi un film greu, solicitând efort, concentrare și pasiune. Asta nu înseamnă că voi face un film dominat de lupte și acțiune — Dimpotrivă.
 
     Aș dori să-l mai rețin o clipă, mă sâcâie ideea că n-am reușit să-l „prind” exact, că n-am izbutit să-i descopăr acel grăunte mis­terios care-l face de îndrăgit de public, dar timpul rezervat dialogului s-a consumat în întregime, e momentul să întoarcem clep­sidra și interlocutorul meu oprește cu un gest scurt casetofonul, zâmbește și mie nu-mi rămâne decât să-i urez, din inimă, încă o dată: „Succes, Sergiu Nicolaescu”.
(Cinema nr. 4, aprilie 1988)

Tags: cineastii nostri, francois villon poetul vagabond film, ileana pernes danalache, mircea film, sergiu nicolaescu

Comments: