Dragostea criticii noastre pentru Malvina Urşianu este oarecum adolescentină în formă, dar bătrânicioasă în conţinut.
Deşi uneori îi spunem «cu căldură» pe numele mic — precum cântăreţilor de muzică uşoară — o iubim romantic, agale, de la distanţă, ca şi cum n-am îndrăzni să ne apropiem prea mult de creaţiile ei. Ne-a fost deajuns că am căzut cu toţii de acord: «ne aflăm în faţa unor filme de idei». Am ieşit cu faţa curată, în calitatea noastră de intelectuali. Să nu ne ascundem. Malvina Urşianu nu a avut încă parte de toată înţelegerea noastră, nu ne-am bătut pentru filmele ei, nu am deschis toate posibilităţile care duc către ele, am intrat cu o lene elegantă prin uşa din faţă. Jocul de umbre şi lumini,
Gioconda fară surâs, a rămas — după părerea subsemnatei — până azi, nedescifrat întru totul; peste subtila punte care se arcuieşte de la debutul ei la
Serata, ne-a fost teamă să păşim. Las' că şi ea este de vină, Malvina.
Ne-a luat prin surprindere. Noi ne aşteptam să întâmpinăm o femeie-autoare şi tot ceea ce însoţeşte de obicei o astfel de fiinţă ce se încumetă să-şi facă drum prin istoria cinematografului; am dat însă de un cineast cu luciditate necruţătoare, care ştie că sensibilitatea autentică nu are nevoie de altare de mucava. Noi aflasem (auzisem!) că pentru ea filmul este o problemă de viaţă şi de moarte şi eram pregătiţi să disecăm cinematograful în stare pură, în numele sfintei noastre uri împotriva imixtiunii literaturii şi teatrului în treburile celei de a şaptea arte. Dar Malvina Urşianu, în superba ei imunitate în faţa prejudecăţilor, nu numai că nu ocoleşte literatura, nici teatrul, dar mai mult, cu o mărinimie aproape perfidă, le cheamă pe teritoriul ei, le pune la lucru în laboratorul personal, care, deşi aseptizat ca orice laborator, colcăie de viaţă.
Fără îndoială însă, data viitoare va trebui să învăţăm să o iubim altfel pe Malvina Urşianu. Să ne grăbim. Din fericire, această dată viitoare este foarte aproape!
