Nu poate decât să ne bucure când un om la vârsta senectuţii nu depune armele, nu-şi petrece zile în şir în pijama şi papuci moţăind în faţa televizorului, răsfoind ziarele fără mare interes ori povestind cui vrea sau nu vrea să audă despre funcţionarea aparatului său digestiv. E benefic pentru sănătatea fizică şi mintală a oricui să fie activ la orice vârstă. Oricui, adică şi cineaştilor. Există în lume exemple de regizori de toată stima — de la Woody Allen (75 ani) la Manoel de Oliveira (99 ani) — care în fiecare an fac câte un film. Important e ca artistul să mai aibe ce să spună pentru ca activitatea lui târzie să ne folosească şi nouă, spectatorilor, nu numai lui.
Din categoria longevivilor exemplul nostru naţional e Sergiu Nicolaescu. E prezent, e activ pe numeroase planuri, cade şi se ridică, nu se lasă. Cea mai recentă producţie a sa e o docudramă în care încearcă să evoce personalitatea regelui Carol I. Filmul amestecă mărturii cinematografice rămase de la începutul secolului trecut, cu secvenţe înscenate care încearcă să imite documentele (a se vedea plimbarea lui Carol cu Elisabeta prin parcul castelului Peleş), imagini ale unui comper din zilele noastre care se plimbă prin interiorul respectivului castel recitând pasaje din cartea de istorie despre domnia lui Carol I şi… substanţiale fragmente din filmele lui Nicolaescu. Problema principală a acestei docudrame nu este caracterul ei anost, textele interminabile din gura povestitorului şi el anost și purtând la gât o cravată de un prost gust remarcabil, amalgamul de informaţii aproximative, ci faptul că filmul nu a fost făcut ca portret al personajului din titlu, ci ca un portret al regizorului-interpret.
Vorbeam la început despre bătrâneţe şi belelele ei. Una dintre ele, de care nimeni nu scapă, este exacerbarea defectelor vizibile încă din tinereţe. La Nicolaescu e vorba despre egocentrism şi megalomanie. Întotdeauna i-a plăcut să fie rege. El nu s-a distribuit vreodată într-un personaj de rând. El a fost Mircea cel Bătrân, a fost generalul Averescu, a fost Carol în tinereţe. Bingo! Ce bună ocazie să ne arătăm în floarea vârstei conducând operaţiunile de pe frontul Războiului de la 1877! Nu numai orgoliul masculului Nicolaescu este satisfăcut, ci şi al cineastului care profită pentru a ne da lecţii de regie. Bătrânul Carol (adică Sergiu Nicolaescu în forma sa actuală) se uită la imagini din Războiul independenţei, primul film românesc de ficţiune realizat în 1912, şi exclamă plictisit: „N-a fost aşa”. Drept care urmează brusc un fragment din Războiul independenţei făcut de Nicolaescu în 1977. E o secvenţă de-a dreptul mortală care îmi aminteşte de o vizionare în cerc restrâns, la care participa şi Nicolaescu, cu filmul lui Spielberg, Saving Private Ryan. După nici 20 de minute regizorul nostru a ieşit din sală exclamând la fel de plictisit şi de suficient ca şi Carol în secvenţa evocată: „Mare lucru! Eu am făcut asta de mult!” Cred că orice alt comentariu e de prisos.
