Mai aproape de Hollywood

     În iulie 1959, şase persoane înarmate au jefuit o maşină a Băncii Naţionale chiar în faţa Sucursalei Giuleşti. Paguba se ri­dica la peste 1,6 milioane de lei. Au­to­ri­tăţile comuniste au de­clan­şat o anchetă fără pre­ce­dent şi, în două luni, când făptaşii au fost prinşi, s-a dovedit că sunt cu toţii evrei, membri de partid cu vechime şi care ocupaseră funcţii de conducere (li­de­rul lor, Alexandru Ioanid, fusese chiar şef al Miliţiei Judiciare şi cumnat al mi­nistrului de Interne, Ale­xandru Drăghici). După un proces care a durat numai trei zile, cinci dintre ei au pri­mit pedeapsa capitală, iar al şaselea membru al bandei, o femeie, a fost con­damnată la muncă silnică pe viaţă. Însă până la punerea în aplicare a pedepselor, organele de conducere comuniste au decis să realizeze un film de propagandă în care cei şase să joace propriile roluri în re­constituirea jafului. După terminarea fil­mărilor, cei cinci bărbaţii au fost exe­cu­taţi, iar femeia a stat în închisoare până în 1964, când a beneficiat de pe urma unei amnistii şi a emigrat în Israel.
     În 2004, „Cazul Ioanid“ a fost prezentat în excelentul documentar Marele jaf co­munist, regizat de Alexandru Solomon. Du­pă 10 ani, subiectul intră din nou în ci­nematografe, de data aceasta în versiunea ficţionalizată a lui Nae Caranfil, care pune pe incredibila poveste a ineditului hold-up românesc din perioada comunistă o am­prentă hollywoodiană. Atât de holly­woo­diană, încât nu numai titlul de pe afiş – Closer to the Moon –, ci şi dialogurile sunt în limba engleză, iar marea ma­jo­ri­tate a actorilor sunt britanici sau ame­ri­cani. Caranfil a declarat, mai în glumă, mai în serios, că a făcut filmul în engleză ca să le ofere subtitrare românilor care se plâng că sonorul peliculelor autohtone e prost şi că nu se înţeleg replicile. În rea­litate, a fost o alegere de comun acord cu principalul producător, pentru ca filmul să fie distribuit şi în afara ţării, mai ales că în rolurile principale sunt distribuiţi doi actori cu reputaţie internaţională – Mark Strong şi Vera Farmiga.
     Ca şi Restul e tăcere, precedenta peliculă a lui Caranfil, Closer to the Moon e un film despre film, pornind chiar de la pri­mele cadre, în care se întâmplă jaful pro­priu-zis: pentru a nu crea panică printre numeroşii martori ai evenimentului, ban­da le spune că totul nu e decât o scenă dintr-o pe­li­culă de acţiune care se fil­mează chiar atunci, sub ochii lor. Apoi, Caranfil in­ventează un personaj-liant, tânărul Virgil, care, după ce asistă la hold-up, con­vins fiind că a luat parte la o filmare, se hotărăşte să devină cineast şi, după un an, ajunge chiar să fie ope­ratorul care mânuieşte camera de luat ve­deri în timpul reconstituirii jafului.
Din documentarul lui Alexandru Solomon nu reiese clar care a fost motivaţia celor şase nomenclaturişti marginalizaţi pentru a jefui maşina Băncii Naţionale. Sunt avan­­sate mai multe ipoteze, printre care spri­jinirea evreilor din România să emi­greze în Israel. Nae Caranfil are propria ex­pli­caţie, care ţine de trecutul re­vo­lu­ţionar al membrilor bandei, despre care ni se spu­ne că, în timpul războiului, au dus lupte de gherilă împotriva nemţilor. Spiritul lor de aventură i-ar fi împins la acest gest până la urmă inutil, deoarece cu suma fu­rată, în lei neconvertibili, nu puteau face nimic în afara ţării, în even­­tualitatea în care ar fi vrut să fugă peste graniţă. Tot spiritul de aventură este res­ponsabil şi pentru titlul filmului – Closer to the Moon (Mai aproape de Lună): într-o scenă care se pare că ar fi avut loc şi în realitate, du­pă pronunţarea pedepsei ca­pitale, capul bandei le propune au­to­ri­tăţilor comuniste ca, în loc să-i ducă în faţa plutonului de exe­cuţie, mai bine să îi folosească drept cobai pentru beneficiul ştiinţei, să-i pună într-o capsulă spaţială şi să-i trimită pe Lună, într-un zbor fără întoarcere.
     Filmul lui Nae Caranfil nu e despre co­munism, ci doar foloseşte comunismul ca fundal, într-o variantă caricaturizată. De fapt, multe detalii sunt intenţionat în­groşate, pentru ca spectatorul să intre în jocul ficţionalizării, cum ar fi faptul că, pe platoul reconstituirii, condamnaţii sunt cei care dau ordine securiştilor, aleg un­ghiurile de filmare şi meniul de la res­taurantul unde, chipurile, au pus jaful la cale. Pentru românii care cunosc con­tex­tul negru al acelei perioade de început a comunismului e posibil să fie dificil a ac­cepta în totalitate convenţia propusă de regizor, dar cred că filmul poate funcţiona foarte bine pentru un străin. Closer to the Moon stă bine ca un tot, dar micile detalii sunt cele care fac deliciul privitorului: de la replici memorabile (întrebat de ce as­cul­tă Brahms la Vocea Americii în condiţii audio deplorabile, un personaj motivează că „la postul oficial de radio până şi Brahms devine propagandă“), la gesturi aparent mărunte (insomniacul ofiţer de Securitate care îşi aprinde câte două ţigări odată) şi până la apariţii strict episodice ale unor actori români în vogă (Şerban Pavlu, Vlad Zamfirescu, Paul Ipate, Marius Florea Vizante, dar mai ales tatăl re­gi­zo­rului, criticul de film Tudor Caranfil).
Din distribuţie fac parte actori pe care privitorul se poate să-i recunoască din se­riale (cu precădere Game of Thro­nes / Ur­zeala tronurilor), iar cele do­uă staruri, Mark Strong (cunoscut mai ales pentru ro­luri negative, precum cel din ecranizarea Sherlock Holmes a lui Guy Ritchie) şi Vera Farmiga (nominalizată la Oscar pentru Up in the Air / Sus, în aer), îşi fac treaba conform aşteptărilor – mai ales aceasta din urmă, foarte ma­lea­bilă, trecând uşor de la cabotinism la dis­perare, „fură“ aproa­pe fiecare scenă în ca­re apare.
     Prin Closer to the Moon, Nae Caranfil îşi consolidează poziţia inedită în ci­ne­ma­tografia autohtonă contemporană. Re­gi­zorii români mult premiaţi la festivaluri internaţionale sunt cunoscuţi pentru mi­nimalismul pe care îl afişează pe ecran, în timp ce Nae Caranfil se aventurează în extravaganţa de a face filme de autor, dar şi pentru public. Nu pentru publicul care, în anii ’90, făcea cozi interminabile ca să intre la A doua cădere a Cons­tan­ti­no­polului, nici pentru cei care s-au în­ghesuit la Garcea şi oltenii în 2002, în acelaşi an în care Caranfil lansa Fi­lan­tropica, ci pentru un public decent, în­dră­gostit de cinema. Nu e o contrapondere la Noul Val, ci o sănătoasă alternativă.