Lunga călătorie cu trenul

            Rara avis, filmul românesc – fie el şi de TV – dovedeşte încă o dată că poate să mobilizeze şi profesionişti excelenţi şi spectatori pe măsură. Sinişa Dragin (38 de ani, născut în fosta Iugoslavie, licenţiat în economie şi regie) s-a remarcat cu primul său film, documentarul Tristeţea aurului negru (despre jalnica piraterie a petrolului, surprinsă pe viu, cu un teribil simţ al sordidului tragi-comic) direct într-o competiţie internaţională precum Oberhausen. Scurtmetrajul de ficţiune Ploaia (laureat la Costineşti) îi demonstra cineastului şi neaşteptate virtuţi de poet delicat al stărilor sufleteşti. Debutul în lungmetrajul de ficţiune Dragin şi-l face într-un mod mai special: găzduit de ospitalierul Institut Francez în chiar seara deschiderii festivalului de la Cannes şi deţinând deja Marele Premiu european pentru scenariu TV (Geneva 1997). Inspirată de un fapt real, povestea tânărului care a hotărât să-şi vândă un rinichi ca să înceapă o nouă viaţă este depănată inteligent pe un fir narativ (pe alocuri prea îmbâcsit) şi pe un fir liric (cu influenţe nu totdeauna asimilate). Mai multe biografii bine schiţate din scriitură, dar şi prin distribuţie, se intersectează configurând simptomele unei maladii ce nu-i doar autohtonă: comunicarea umană defectuoasă. Insinuată discret, metafora geamului vitrină se subsumează laitmotivului zborului frânt, al evadării imposibile. Singurătăţile ajung să-şi răspundă într-o dodecafonie susţinută de coloana sonoră mixată prin dizarmoniile cotidianului coşmaresc. Fără să-şi fi propus, filmul este un recviem pentru actriţa protagonistă Daniela Săuleac, care s-a sinucis. În umbra creaţiei ei – vibrantă prin capacitatea de a impune nobleţea generozităţii în suferinţă – şi ceilalţi interpreţi propagă unda emoţiei. În primul rând, Cosmin Creţu – un debut promiţător.