Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Luminiţa Gheorghiu despre Lăzărescu, Mioara Avram şi Cristi Puiu


 
Personajul meu se numeşte Mioara Avram. Este asistentă medicală, lucrează de 16 ani pe salvare şi are vârsta mea. Data ei de naştere chiar coincide cu a mea. Îi place ceea ce face. N-am nici un motiv să cred altfel. Părerea mea e că Lăzărescu a avut noroc nimerind în garda acestei asistente care nu se lasă. Sigur că sunt datele scenariului, dar cred că nici eu ca persoană n-aş putea abandona o persoană atunci când mi-ar fi la îndemână să o ajut.
 
Să fii asistent e o meserie grea.
 
Da. Toate meseriile sunt grele şi totodată pasionante dacă sunt bine făcute. Dar profesiile în care lucrezi cu oamenii şi răspunzi de viaţa lor sunt infinit mai grele. De pildă, a fi o menajeră bună nu e simplu pentru că trebuie să fii atent la ceea ce ai de făcut, dar responsabilitatea ei nu se poate compara ce cea a unei asistente medicale. Eu, ca actriţă, dacă joc într-un spectacol şi se întâmplă să  am o seară mai puţin bună nu omor pe nimeni, dar, păstrând proporţiile, îi omor spectatorului seara. El plăteşte biletul, iese din casă, vine să vadă un spectacol şi eu, la figurat vorbind, îi omor sufletul. Dar mite într-o meserie în care viaţa omului este la propriu în mâinile tale.
 
Cum se pregăteşte un actor pentru un asemenea rol?
 
S-o iau cu începutul. După ce am citit scenariul, personajul mi s-a părut dificil. În primul rând prin  întinderea rolului. Cu excepţia începutului, Mioara Avram este tot timpul în cadru. Se punea problema ca două ore şi ceva cât durează filmul să ţin un fir sufletesc coerent. Lucrurile s-au şi întâmplat destul de repede. N-am apucat să stau cu personajul, să-l pritocesc, să-l simt, să mă gândesc mult la el. Mai e ceva: Mioara e tot timpul lângă Lăzărescu, dar sunt lungi momente în care nu spune nimic. Drept care în timp ce stăteam în picioare lângă bolnav sau lângă un doctor trebuia obligatoriu să am în cap un scenariu al meu. Nu era deloc simplu. Chiar şi acum, când totul s-a terminat, mie mi se pare cel mai dificil rol din film. A trebuit să am mare grijă cât şi cum mă implic, cât îmi pot permite, eu Mioara, să mă iau la trântă cu superiorii mei, cu medicii. Ea e izbită de toţi pereţii cam la fiecare spital.
 
Ce experienţă anterioară de viaţă aveaţi în raportul cu lumea medicală?
 
Eu am foarte mulţi prieteni medici, psihiatri, neurologi, iar bărbatul meu e stomatolog. M-am mai nimerit şi ca pacient prin spitale. După ce am citit scenariul am stat de vorbă cu diferiţi prieteni medici. Într-o seară m-am dus câteva ore printr-un spital. Te ajută şi nu prea pentru că nu de problemele tehnice ale profesiei e vorba în cazul meu. Ce am avut de făcut? O manevră de luare de tensiune, o injecţie şi cam atât. Raporturile umane mi-au pus probleme. Persoanjul meu nu are putere de decizie, se duce şi luptă pentru Lăzărescu pe care de la un moment dat îl preia ca pe un copil, ca pe rudă apropiată. Ar fi putut să cedeze. M-am gândit mult, şi în timpul filmărilor şi după aceea, la cazul real al asistentei care a plimbat un bolnav de la un spital la altul şi până la urmă l-a lăsat să moară în drum. Ce trebuia, ce putea să facă ea?
 
Cristi Puiu a spus în repetate rânduri că Moartea domnului Lăzărescu este un film despre dragoste sau mai precis despre absenţa dragostei. Mie mi se pare ca Mioara este singurul personaj care infirmă aserţiunea pentru că ea se leagă sufleteşte de Lăzărescu.
 
Eu sunt de felul meu un om sufletist şi sar foarte repede când cineva are nevoie de ajutor. 

O scenă care îmi place foarte mult este despărţirea de Lăzărescu. Povestea cu recuperarea tărgii mi se pare doar un pretext. Am impresia că Mioarei nu-i mai vine să se despartă de Lăzărescu. Se întoarce chiar şi de la uşă. 

Se întoarce de la uşă pentru că îi e grijă de ceea ce se va întâmpla cu el în continuare. Nu ştiu dacă ea ar fi putut să facă ceva în plus, dar asta am simţit când am jucat finalul: „Mare atenţie, vă las copilul pe mână!“ Poate părea exagerat, dar n-am cum să nu împrumut personajului ceva din sufletul meu, din felul în care simt eu. Văzând a treia oară filmul am observat un moment de care uitasem şi care mi-a plăcut foarte mult. Uite că mă laud singură. După ce rezidenta şi doctorul interpretat de Mimi Brănescu o dau afară, eu îl învelesc într-un anumit fel pe Lăzărescu şi îi spun într-un anumit fel, supărată ca un copil şi cu foarte multă dragoste: „Haideţi, las‘ că mergem noi“. 

Cât a fost de complicat faptul că mare parte din acţiune se petrece în spaţiul închis al ambulanţei? 

Ambulanţa mie mi-a pus probleme tehnice. Zgomotul maşinii bruia replicile lui Lăzărescu. Cu şoferul era mai simplu că se afla lângă mine, dar pe Lăzărescu făceam un efort să-l aud şi, la rândul meu să-mi dozez glasul ca să mă audă şi el pe mine. Cristi vroia ca maşina să meargă cu o viteză adecvată unei salvări adevărate. Am avut şi mici incidente. La un moment dat, şoferul interpretat de Gabriel Spahiu a pus luminile şi sirena şi a trecut pe roşu la îndemnul lui Cristi. Unele maşini ne-au lăsat, altele erau să intre în noi şi mai multe nu. Mărturisesc că mi-a fost frică. 

Bănuiesc că sunt situaţii inerente prin care trec cei ce lucrează pe salvare. 

În perioada în care noi filmam întâmplarea a făcut să se petreacă mai multe accidente cu ambulanţe, despre care am auzit la televizor sau vorbindu-se în echipă. De fapt mie tot timpul ajunsese să-mi fie grijă de soarta lui Lăzărescu, chiar şi când nu filmam. De pildă el avea obiceiul să sară pe targă şi eu îi atrăgeam mereu atenţia: „Mai uşor domnule Lăzărescu, ce vreţi să vă plătesc de nou?“ Prudenţa mea s-a dovedit a nu fi gratuită pentru că am aflat într-un spital că brancardierii au pierdut un bolnav de pe targă. 

Dar asta dovedeşte că relaţia asistentă-pacient continua într-un fel şi după ce regizorul dădea „Stop!“. 

Din clipa în care am început filmările eu nu i-am mai spus lui Fiscuteanu decât domnul Lăzărescu şi am căutat să stau mai tot timpul lângă el. Pentru că m-am gândit că trebuie să fiu lângă bolnav. Nu-l mai consideram un coleg actor indiferent ce vorbeam, indiferent ce subiecte mai tocam în pauzele dintre filmări. Stăteam lângă el în ideea că o tăcere, o respiraţie a lui, o privire mă poate inspira şi poate conduce la relaţia umană necesară în film.
 
Noi ne-am văzut la petrecerea dinaintea începerii filmărilor, unde cu toţii aveaţi nişte figuri bucuroase şi totodată foarte preocupate. 

Îmi amintesc perfect starea de atunci. Era frumos, ne-am adunat să ciocnim un pahar şi să ne bucurăm că totuşi filmul se face după atâtea piedici… dar nu era zâmbetul meu. Aveam un suflet aşa de strâns… În primul rând pentru că mie îmi place să-mi ştiu la perfecţie replicile. Numai când stăpâneşti textul te mişti uşor în rol. Lucru valabil şi în teatru. Aici timpul era prea scurt şi nu aveam când să-l învăţ. Aşa ca la petrecere mă gândeam la ce mă aşteaptă în atâtea nopţi de filmare. 

Chiar aşa, cum aţi reuşit să vă descurcaţi? 

Numai datorită programului de sportiv pe care am reuşit să mi-l fac. Când  veneam acasă după o noapte de filmare, pe la cinci–şase dimineaţa, bineînţeles că nu puteam să dorm. Mă gândeam un pic la ceea ce am filmat, dacă a fost bine sau nu, dacă ar fi trebuit să fac altfel etc. Eu m-am lăsat total pe mâna lui Cristi cu care lucrasem la Marfa şi banii, dar rolurile nu se puteau compara. Acolo am jucat un episodic, aici aveam rolul principal. Deci veneam dimineaţa, recapitulam, apoi deschideam scenariul o oră-două şi-mi pregăteam seara următoare aşa ca să fiu sigură că ştiu şi virgulele. Abia apoi mă culcam şi-mi puneam ceasul ca să dorm măcar şase ore, după care urmau duşul şi spălatul pe cap obligatoriu pentru că părul trebuia să arate la fel ca să fie racord. Între timp se făcea ora să plec la filmare. Numai cu un asemenea program de cantonament am reuşit să fac faţă. 

Asta înseamnă că un actor, atunci când filmează, nu mai are timp şi de altceva. 

Nici nu-ţi arde. Ai citit scenariul, ai spus „da“ unui rol, ai răspundere cât regizorul. Şi de ce am vorbit despre virgule? Pentru că Cristi nu accepta nici o schimbare cât de mică. Nici măcar a ordinii cuvintelor în propoziţie pentru că se pierdea muzicalitatea dialogului. Ca să nu mai spunem că vorbirea fiecărui personaj este expresia modului lui de a gândi. Cel mai clar se vede asta la şoferul interpretat de Spahiu. E adevărat că de felul meu sunt sclava textului, indiferent dacă e vorba despre o piesă de teatru sau despre un scenariu de film. Dacă stabilesc la lectură să schimb ceva sau să adaug vreun cuvânt, aşa rămâne. După aceea nu mai schimb nimic pentru că îmi construiesc personajul pe textul respectiv şi mi se formează o imagine, o muzicalitate. Obişnuiesc să asemăn partitura unui personaj cu o partitură muzicală. 

În ce măsură în dialogul cu regizorul Cristi Puiu şi cu partenerii aţi avut posibilitatea să vă impuneţi o idee personală? 

Există în scena de la tomograf un moment în care se aduc nişte cafele. Doctorul care ne supraveghea ne spusese că pe masa unde este ecranul aparatului nu e voie să se pună absolut nimic, niciodată. Noi eram cu cafeaua în mână şi au dat „Motor!“ Trebuia să mă îndrept din camera unde era doctorul către sala unde Lăzărescu se afla deja în aparatul cu pricina şi nu răspundea, iar în drum treceam pe lângă targă. A fost o clipă când nu ştiam ce să fac cu cafeaua, dar nu puteam opri filmarea. Eu nu fac aşa ceva decât dacă îmi cade casa în cap. Aşa că mi-a venit ideea să pun paharul de plastic pe targă şi apoi să-mi continui drumul. După ce s-a tras dubla, Cristi m-a luat la întrebări: „Luminiţa, ce-ai făcut, unde ai pus cafeaua?“ I-am explicat că mi se spusese unde nu am voie să o pun şi i-am cerut avizul doctorului care ne supraveghea dacă am greşit punând-o pe targă. El m-a aprobat.
 
Chiar şi din această mică relatare înţeleg că Cristi Puiu e foarte exigent. Deduc că nu e prea lesne să lucrezi cu el. Parcă am auzit că era poreclit Hitler. 

E foarte pretenţios, tipicar de pretenţios. Cred că justificat pentru că eram o orchestră cu foarte mulţi instrumentişti şi nu putea să cânte fiecare în legea lui. Trebuia să ne acordeze pe toţi. „Aici eu sunt dirijorul. Aici se execută, nu se discută. Aici e armată“. E dur. Dintre regizorii cu care am lucrat nu-mi aduc aminte un altul care să ţină ca el actorul în chingi. Cu toate astea m-am înţeles bine cu el. Am senzaţia că ştiu ce doreşte fără să pun întrebări de prisos. Eu de felul meu sunt un actor cuminte, în sensul că sunt un actor care vreau să-mi fac treaba cât mai bine. Dacă accept să lucrez cu un regizor e normal să-l ascult, dar să nu mă simt inconfortabil constrânsă. Ca să pot lucra bine trebuie să mă mişc lejer în jaloanele impuse de un regizor şi, evident, trebuie să am încredere în el. 

Care a fost secvenţa care v-a pus cele mai multe probleme? 

Nu ştiu dacă se poate vorbi de o secvenţă anume. Cel mai dificil la acest rol mi s-a părut că personajul stă mai bine de două ore pe ecran fără să aibă nimic spectaculos de făcut. Fiecare actor îşi doreşte ca rolul său să fie precum un cozonac, cât mai lucios şi mai gustos. Jucând-o pe Mioara Avram mă gândeam: „Uite domnule, toată viaţa îţi doreşti un rol principal în film şi când îl ai nu poţi să răstorni munţii pentru că scenariul îţi impune un personaj modest, temperat“. Dacă eu, Luminiţa Gheorghiu, aş fi fost în locul Mioarei, mamă, ce-aş mai fi sărit în gâtul doctorilor! M-a bucurat premiul pentru interpretare pe care l-am primit la festivalul de la Namur şi pentru faptul că atunci când mi-a fost înmânat pe scenă au spus că e pentru puterea umilinţei. Iată că există oameni care înţeleg că a nu face, chipurile, nimic e mult mai complicat. Mie mi se pare mai spectaculos rolul lui Lăzărescu. Ce poate fi mai spectaculos decât suferinţa? Imediat câştigi publicul. Dar o oarecare Mioara Avram care e acolo şi ea o modestă asistentă…
 
Dar n-a fost un rol care să vă atragă de la prima vedere sau mai bine zis de la prima lectură? 

Ba da. Deşi m-am cam temut de el pentru că după lectura scenariului nu intuiam încotro se va îndrepta personajul. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu rolişorul din Marfa şi banii, la care din primul moment m-a uluit firescul dialogului. Nu-ţi venea să schimbi nici un cuvânt. Pentru un actor e foarte important să-i intre textul uşor în gură. Personajul din Marfa şi banii m-a atras de la bun început pentru că avea o funcţie. Avea şi ea un butic. Nu mai jucam mame supărate, triste, care îşi smulgeau părul din cap. Asta m-a amuzat foarte tare. Mi-am zis: „Ia să vedem dacă o dibui!“ Până la urmă mi-a plăcut cum a ieşit. Eram credibilă, avem senzaţia că toată viaţa fusesem negustoreasă. Mi-aş dori să am un rol principal de o asemenea factură.
 
Care ar fi motivele pentru care aţi refuza un rol? 

În nici un caz nu întinderea lui. Deşi sunt convinsă că nici un actor nu face profesia asta ca să joace personaje episodice. Eu pot să accept un rol mic. Cu condiţia ca, pentru tine regizor, să aibă importanţă că-l fac eu, că pot să aduc ceva acelui personaj. Şi totodată să fie un personaj conturat şi cu un rost în dramaturgia respectivă, nu doar o siluetă care trece şi ea prin cadru sau prin scenă. 

Cristina Corciovescu
(interviu consemnat în octombrie 2005)
 

Tags: cristi puiu, luminita gheorghiu, moartea domnului lazarescu

Comments: