Foarte mulţi români se feresc încă să meargă la filmele din propria cinematografie. Intimidaţi de trecute nereuşite artistice, pretextând lipsa unui scenariu inteligent şi inteligibil, spectatorii ocolesc din start o peliculă mai ales cu asemenea descriere.
Însă marele merit al filmului de faţă este faptul că a fost lucrat cu credinţă, dragoste şi decenţă. Ar fi putut să cadă în extreme. Să fie excesiv de patetic sau să fie excesiv de violent - în situaţii şi limbaj deopotrivă. În torturi şi ţipete. În violuri şi alte abuzuri. Şi apoi, filmul religios sau cel care atinge acest filon dificil nu este prea gustat (în afară de scurtele momente din Săptămâna Patimilor sau cele cu o tentă de supranatural). Între un film benefic sufletului şi spre o înţelepţire sau direcţie a vieţii şi unul tâmp şi violent american, e ales, din nefericire, acesta din urmă.
Gândiţi-vă doar cu câtă uşurinţă şi necondiţionată deschidere priviţi filme slăbuţe, dramolete inepte cu câte o vedetă rătăcită, ca să dea greutate poveştii inspirate dintr-un fapt real. Şi, atunci, de ce să nu primiţi şi acest cadou românesc? Primul film naţional care are curajul să vorbească despre trecutul nu foarte îndepărtat - anii de după naţionalizare - nu cu cinism, nu cu mânie, fără prea multă propagandă, restituie adevărul istoric uitat de noile generaţii.
Cea de-a şaptea artă, atât de nouă şi care a îmbinat perfect tot ceea ce era mai bun în celelalte, nu este doar un divertisment. Instrument de manipulare, chiar şi când este vorba de o comedie romantică, filmul este şi un foarte util memento mori. El ştie să decupeze din viaţă un moment istoric, cu personajele unui timp dat, fixându-le într-un ierbar al imaginilor omenirii. Întotdeauna cu un sens. Cu un punct de vedere asupra vieţii şi morţii. Artă uşor databilă care vorbeşte despre perisabil.
Se tot fac filme despre războaie - numai despre cel de-al doilea mondial câte s-au făcut! - şi, de fiecare dată apare ceva nou. Întotdeauna mai este ceva de adăugat. Cei atât de puţinii supravieţuitori ai Holocaustului se tem că, odată cu dispariţia lor, nimeni nu va mai ştii despre ororile, privaţiunile, nedreptăţile dar şi micile acte de eroism ale acelei perioade. E ca şi cum ţi-ar muri părinţii şi, odată cu ei, propriul trecut.
Şi iată acum această încercare izbutită a domnului regizor
Mărgineanu de a urmări în imagini simple cum a fost povestea unora de la noi. Fără să explice cum a fost posibil ca paranoia sistemului să ducă la un val abuziv de închideri ai celor mai mari intelectuali ai vremii sau de ce trădau cei apropiaţi. Domnia sa porneşte pe urmele unui destin al femeii care a reuşit să supravieţuiască datorită rugăciunilor, psalmilor.
Pionier într-o temă în care eroul este întotdeauna un revoltat şi doritor de răzbunare, incapabil să înţeleagă de ce i se întâmplă lui, Nicolae Mărgineanu croieşte un drum creştin în hăţişul clişeelor filmice pe acest subiect. Eroina sa nu numai că rezistă torturilor (am tot văzut atâţia partizani şi martiri ai închisorilor care o fac), dar găseşte în sine puterea de a se opri şi a-şi trage o clipă răsuflarea gâfâită de atâta muncă şi a adresa celei de lângă ea o vorbă bună. Nicole Valery Grossu reinterează traseul primilor creştini din antecamera arenelor romane.
Spuneam că filmul este realizat cu foarte mare decenţă. Este în primul rând respectul faţă de familia Grossu (domnul Sergiu fiind singurul supravieţuitor, deţinut politic şi dânsul) şi apoi faţă de durerea umană. În dormitorul ticsit de femei nu există nici un cadru obscen, abject sau cu tentă sexuală. Spaţiul limitat al celulelor diferite prin care este purtată eroina nu plictiseşte spectatorul. Atenţia acestuia rămâne vie de la început la sfârşit.
Muzica, timidă, deloc în exces, doar accentuează uneori momentele mai dramatice. Reuşită cu atât mai mare cu cât personajul are Conservatorul şi ar fi putut să ne sufoce cu partituri liricoide. Aşa cum mai demult protagonistul din filmul lui
Mihăileanu Trahir scria cu degetul poezii pe pereţii insalubri ai celulei, Nicoleta îşi încondeiază zidul cu citate din psalmi. Şi singurele zgomote sunt paşii ei într-un istovitor "manej", într-o perspectivă sonoră mai impresionantă decât orice muzică. Lipsa de patetism este reliefată şi de folosirea repetată a vocii din off. Nararea exactă a reacţiilor şi întâmplărilor prin această distanţare dă filmului un uşor aer teatral, dar şi un accent dramatic. Stilul epistolar rememorativ vine să pună surdină secvenţelor de tortură.
Imaginea, în afară de interpretarea protagonistei, este de departe piesa de rezistenţă a filmului. Într-o sepia blândă, palidă, imaginile capătă astfel un aer documentar. Cei care au văzut
Lista lui Schindler al lui Spielberg ştiu cât de mult câştigă în credibilitate povestea şi filmul prin utilizarea unui rafinat alb/negru. Sepia domnului
Doru Mitran, cu parfum de epocă, captează privirile, direcţionându-le mai uşor spre centrul de greutate al cadrului.
Maria Ploae, păpuşa de porţelan a cinematografiei româneşti, cea nativ destinată parcă costumelor învolburate de dantele ale
Hortensiei Georgescu, îşi încearcă paleta performanţelor actoriceşti pe contre-emploi în filme postdecembriste. După un violent şi tragic
Undeva, în Est şi apoi un rol straniu în apocalipticul
Şi va fi, acceptă provocarea rolului de prostituată (cu părul tăiat scurt) în
Faimosul paparazzo. Acum, la mijloc de viaţă şi – sper - de carieră, ajunge la genul care o defineşte cel mai bine ca om. Fragilitatea chipului şi trupului ascunde o forţă nebănuită a eului profund. Rolul acesta greu şi cuminte de luptătoare pentru un crez şi o credinţă ortodoxă o pregăteşte probabil pentru ecranizări viitoare, pe care le doresc religioase. Odată filonul acesta desţelenit, va porni normal să acumuleze subiecte dintr-o galerie bogată şi neatinsă.
Nu pot să trec cu vederea revenirea la film a unei actriţe de o rară forţă dramatică, uitată şi ocolită din nefericire în ultimii ani. Ecaterina Nazare, puternica
Lişca sau iubita din
Pas în doi construieşte aici cu economia de mijloace tipice ei o deţinută ajunsă gardian şi care, normal, începe să fie atrasă de puterea postului dat. Nu are prea multe cadre, dar cele câteva au forţă. Rezemată de fereastra la care s-au bătut scânduri, tăcută, fără o expresie anume, actriţa captează atenţia chiar în detrimentul protagonistei aflată în prim plan.
Cei care iubesc şi au învăţat din "Jurnalul fericirii" vor găsi şi aici un strop de apă vie. Filmul acesta are darul de a vă face mai buni. Nu vă temeţi să mergeţi să-l vedeţi.
Binecuvântată fii, închisoare! (citat din Soljeniţîn) este un film care zideşte şi înalţă.
