Toma Cuzin, Adrian Purcărescu şi Corneliu Cozmei pornesc la drum undeva, la ţară, ca să se îmbogăţească. Numai când spui asta ştii că vor fi multe momente comice. Este un film regizat de Corneliu Porumboiu, are premiu la Cannes, iar Toma Cuzin joacă alături de soţia şi de fiul din viaţa reală. Trei argumente solide ca să vă desfătaţi şi cu această premieră.
Corneliu Porumboiu ne propune o nouă poveste realistă, aşa cum ne-a obişnuit cu stilul său domol, cumsecade. Povestea are destule cârlige pentru gusturi diverse. Conform căutărilor stilistico-narative din ultimii ani, şi în pelicula de acum a regizorului avem instrumentarul Noului Val. Cadre fixe, frontale, filmare în timp real, lipsa muzicii, actori tineri care să devină vedete. Actori seniori la care să fii atent. Umor (blând). Replici comice în absurdul lor. Şi o morală amară pe muzică puternică. Şi, desigur, expandarea timpului până la limita de suportare, aşa cum ştim că a experimentat şi în trecut. De data aceasta, tonul este lejer, relaxat, iar pornirea în aventură, fără multe explicaţii logice, brusc. Cadrele se succed încet până la sosirea grupului de bărbaţi la casa bătrânească din Islaz. Iar acolo, în timp ce ei caută comoara îngropată şi orele trec, cadrele se măresc, scenele se lungesc. Jumătate de film stai alături de ei în grădină, aşteptând. Să se întâmple ceva, să se rezolve.
E cald, vântul foşneşte prin frunzişul bogat, iar ziua se stinge, în cele din urmă. Sapă pe rând în groapa în care speră că îi aşteaptă fericirea. Apune soarele şi, cum ştie Porumboiu să te facă să simţi fundalul, timpul pare că stă în loc. Se lasă noaptea şi groapa din livadă se adânceşte cu disperare surdă, ca ultimă posibilă şansă, încetul cu încetul. Au fost până atunci ţiuiturile (comice, agasante) ale detectorului de metale. Apoi, nimic. Răbdarea ţi-e pusă iar la încercare. Şi, exact ca în Metabolism, doar cu câteva replici ce par deseori ca nuca-n perete, un periplu isteţ prin istoria acestui popor, acestei ţări. Sunt scăpărările când regizorul îţi face bonom cu ochiul, ca să redevii atent. Sunt şopârle strategic, plasate, ce te fac să zâmbeşti fără să ştii. Nu numai anotimpurile se succed, ci chiar istoria cu perioadele ei. Straturi ca de ceapă de pe destinul unui popor cuminte. Exact asta are filmul nou al lui Porumboiu. Oameni cuminţi. Oameni cumsecade, cinstiţi şi sinceri, care vor primi (în sfârşit) şi ei o recompensă în viaţa lor trudnică. Chiar şi hoţul chemat ca specialist. Cu tot comicul de situaţie.
Acum îl avem protagonist pe Costi, funcţionar de treabă, familist, soţ şi tată, bărbatul cu inimă de aur, cel care promite ceva şi se ţine de cuvânt. Iar Toma Cuzin, într-unul din vârfurile carierei de actor, din nou într-un rol bun după Aferim! (şi o să-l vedem curând şi în alte premiere), cu naturaleţea lui specială, concentrat, potolit, fără multe gesturi în plus, umple ecranul cu un rol de om obişnuit. Alături de soţia şi copilul luminos din viaţa reală, firescul (şi grija uşor înţepenită ca totul să iasă) sunt la ele acasă. Să îl urmăriţi cum strânge un degeţel al fiului. O tandreţe reţinută. Soţia, cu privirile ei în gol, când vorbeşte alb fără să-şi privească soţul, chiar dacă stă alături de el, nostimă şi credibilă.
Replicile puţine, seci, succinte lasă cadrele să respire, să ţi se bage în suflet. Şi cele din grădină, din casa veche şi părăsită, prin care s-au perindat patroni diverşi, şi cele de la poliţie.
Filmul acesta despre ideea de proprietate şi intrarea în posesie după bunul plac al istoriei contează şi mai mult pentru unul dintre protagonişti. Adrian Purcărescu, printr-un un personaj decent care parcă abia respirăm este declanşatorul intrării în aventură. Cel care propune cu inconştienţă un traseu şi îi cară pe ceilalţi doi (şi pe noi) după el, printre amintirile lui. Trebuie să ştiţi că locul de filmare, acel Islaz, casa, istoria ei sunt ale străbunicilor lui. El şi-a dorit să realizeze un documentar despre poveste, dar nu s-a mai concretizat, din diverse motive. Corneliu Porumboiu face acum dreptate şi îi răzbună pe toţi, îi face cunoscuţi, îi ridică la lumină. Ştiind toate acestea, povestea, partea de acolo din casă şi grădină, devine mai plină, mai dramatică. Înghiţi cu greutate de câteva ori. Filmul acesta de aventuri balcanice ştie să vorbească la Porumboiu, printre picături, (şi) despre schimbările de aici. Casa a aparţinut unor ofiţeri germani, apoi, după Război, naţionalizată, cu proprietarii deportaţi, farmacie şi grădiniţă până la revoluţie. După, bar şi club de striptease. Un tip subtil şi trist de degradare, de transformare şi de continuitate.
Atipic pentru genul său, pentru că nu are ritmul trepidant din aventurile cu care ne-au obişnuit alţii, filmul îţi propune nu supereroi, ci oameni simpli cu bune şi cu rele.
Însă finalul ridică filmul şi povestea, îi dă profunzime şi nu lasă totul la nivel de joacă, de improvizaţie. Toma Cuzin arătând cu degetul în vitrine, într-un crescendo tandru, comic şi bizar, moment de antologie în filmul românesc. Şi, chiar dacă foamea şi lăcomia e o cursă fără sfârşit, cu ştafetă, regizorul îşi dă răgaz să ne arate într-un final apoteotic ca la Ben Hur că bogăţia este în altă parte, mult mai sus. În cel mai (chiar aşa comic) umanist, civic, creştin final al său.
