Demarat ca o sentimentală „declarație de dragoste” adresată adolescenților, serialul
Liceenilor a cunoscut tribulații fel de fel, încercând să se mențină pe aceeași culme a formidabilului succes de public. La episodul al doilea, primului cuplu de „glamour teenagers” Teodora Mareș − Adrian Păduraru, în mod fericit, i s-a găsit un echivalent pe măsură, Oana Sârbu −
Ștefan Bănică jr., talonați de o pereche evoluând într-un amuzant registru comic: Cesonia Postelnicu −
Mihai Constantin. Cum cea de a treia tentativă de a impune un alt tandem a eșuat, s-a deviat atenția spre o relație delicată între diriginți, Socrate −
lon Caramitru și Luminița −
Diana Lupescu, secondați con brio de celebra Isoscel −
Tamara Buciuceanu. Excelenta idee de a împinge story-ul către musical a avut de suferit de pe urma incompatibilității autorilor cu genul respectiv, nespeculat cum merita, deși existau premisele talentului vocal al celor doi protagoniști, Oana Sârbu și Ștefan Bănică jr.
În ordinea înnoirilor necesare, virarea parodică către policier nu putea fi decât salutară. Mai dinamică însă decât invenția filmică, realitatea avea să interpună la prezenta serie (a cincea) un conflict de producție (ce ar putea servi drept pretext pentru scenariul unei incursiuni în agitata lume a cinematografiei românești „de tranziție”!) soldat cu înlocuirea regizorului inițiator,
Nicolae Corjos, cu un debutant întârziat, Mircea Plângău. În ciuda așteptărilor, infuzia de tinerețe nu s-a produs. Povestea e mai desuetă ca oricând: sclerozatele formule narative sunt incredibil de prost articulate; replicile de un umor căznit sunt asezonate cu termeni argotici demult ieșiți din uz; montajul e ca și inexistent. Jocul actorilor, când crispat, când afectat, se derulează monoton în scene „lucrate” independent, amalgamate apoi fără o structură prealabilă, într-o succesiune lentă, fără nervul presupus de o comedie ce mai și ambiționează să parafrazeze serialul american
Twin Peaks, despre care s-a spus că ar fi revoluționat genul. Supralicitarea asemănării fizice a noului june prim, Cosmin Șofron, cu faimosul agent Cooper, devalidează una din virtualele piste de umor. Filmul e sufocat de banale urmăriri auto sau moto, deghizamente neinspirate, duble compoziții de virtuozitate teatrală, dulcegării de „inițiere amoroasă” verbală sau concrete și penibile scene „sexy” ori pseudo masochiste. Totul îngrămădit pe canavaua unui presupus subiect „la ordinea zilei”: drogul și pătrunderea lui în școli. O acroșare superficială a problemelor mici sau mari din universul „anilor de liceu” (inițial, lejer, dar atât de atașant puși pe note de Florin Bogardo și în cadru de
Doru Mitran!), azi elevii fiind împinși undeva în planul trei.
La conferința de presă, regizorul — fără urmă de dubii asupra rezultatelor celor 25 de zile de filmare — invoca drept argument al valorii certe a peliculei paciența publicului la avanpremiera de la Festivalul de la Costinești, public care n-a părăsit amfiteatrul urmărind filmul târziu, după miezul nopții.
Se impune o precizare. Succesul de casă al
Liceenilor a avut — și s-ar putea să aibă și de astă dată — o motivație demnă de a fi luată în considerație (și când e fără acoperire!): dorința spectatorilor de a se regăsi în personajele de pe ecran, chiar (sau mai ales) în ipostaze idealizate. lnteres pentru filmul autohton există. Și îndeosebi dragoste pentru actori. Succesul ― atât cât este ― lor li se datorează.