Nadia Gray, pe numele de familie Nadia Cujnir, s-a născut la Bucureşti — aşa cum indică dicţionarele străine de cinema — la 23 noiembrie 1923.
Cunoscută în societatea bucureşteană sub numele unui domn bogat cu care se măritase foarte tânără, Nadia Herescu a visat întotdeauna să facă film. Şi-a încercat pentru prima oară norocul în preajma războiului, la Paris, unde plecase cu o recomandaţie obţinută de la Lewis Milestone, celebrul regizor american, originar din România. Dar împrejurările nu erau deloc favorabile unui asemenea debut şi Nadia s-a întors în ţară.
Încrederea în destinul ei artistic era însă atât de mare încât, într-o perioadă în care opreliştile legiuirilor rasiale se întinseseră aproape în toată Europa, lovind şi viaţa artistică de la noi — Nadia se preocupă să-şi confecţioneze cu destulă cheltuială o „probă de film” cât mai bună pentru prospectările necesare carierei la care năzuia. Operatorul francez Gérard Perrin, cu care lucram filmul
O noapte furtunoasă, mi-a cerut aprobarea de a utiliza aparatura de la O.N.C. pentru această probă, făcută în majoritate în exterioare şi care era foarte reuşită. Împreună cu un set de fotografii, ea a început să circule printre producătorii italieni ce veneau frecvent la Bucureşti şi a ajuns şi la Roma. Va fi avut Nadia intuiţia că, peste câţiva ani, va filma în studiourile romane? Cred că da, dar în acea vreme, deşi foarte elogios apreciate, nici proba, nici fotografiile n-au putut avea un efect imediat.
Puţin mai târziu, a reuşit să-şi satisfacă, pasiunea pentru arta spectacolului, debutând pe scenă. După ce fusese eleva Mariettei Sadova, ea a jucat la teatrul „Comedia”, în regia lui Sică Alexandrescu, roluri principale în câteva piese semnate de autori de calitate şi în care era partenera unor mari actori ai scenei noastre. Voi aminti „Sălbatica” de Anouilh, „Maşina de scris” de Cocteau (în care juca cu Marioara Voiculescu şi Mihai Popescu), „Auprès de ma blonde” de Achard (alături de Elvira Godeanu) etc.
Plecând apoi din nou la Paris, a avut de astă, dată mai mult noroc, fiind remarcată de Noël Coward, care o lansează pe scenele pariziene şi londoneze. Părea ajunsă la un sfârşit de drum, plin de zbatere, şi totuşi Nadia avea abia 25 de ani. Îşi schimbă iar numele devenind Nadia Gray. Cred că e a şasea sau a şaptea actriţă care va purta pe ecran acest nume descins din paginile lui Oscar Wilde.
În cinematografie a debutat în 1948 într-un rol secundar dintr-un film minor al unui regizor mare (
L'inconnue d'un soir de Max Neufeld). De atunci a turnat în Franţa, Anglia, R.F.G., dar mai ales în Italia, unde s-a desfăşurat cea mai mare parte a carierei sale. Câteva dintre filmele sale au venit şi la Bucureşti:
Valea plângerii, Casa Ricordi, Topaze. În 20 de ani a jucat în peste 60 de filme, cu regizori cunoscuţi şi unii chiar reputaţi: Terence Young, Carmine Gallone, Michel Boisrond, Henri Decoin, Mario Camerini etc. În cele mai multe dintre ele a avut rol de „leading lady” — parteneră a capului de afiş şi, fără a ajunge la marea creaţie, a lăsat totdeauna o impresie de agreabilă frumuseţe, de graţie ironică şi de corectitudine profesională.
Dar e cert că va rămâne pe ecranele cinematecilor din lume pentru un singur rol, cel al proaspetei divorţate pentru care se aranjează orgiaca petrecere finală din
La Dolce Vita de Fellini, în care — alături de atâţia monştri sacri ai ecranului — îşi avea şi ea „scena mare”. Acest singur rol de valoare dintr-un film care va rămâne o dată, face probabil mai mult decât tot restul unei filmografii foarte bogate.
